În casa de poposire nu era loc pentru El dar nici în inimile oamenilor. Au fost nepregătiți și n-au avut parte de sărbători cu bucurie.

Irod, era rege și avea de toate. Era considerat “mare” de cei din vremea lui, dar când un astfel de om ucide copii nevinovați din cauza perfidiei și a fricii pierderii tronului, nu mai poți să spui despre el decât că a fost un mare ucigaș. A provocat lacrimi și durere și nu s-a bucurat la Primul Crăciun.

Și noi avem de toate, la cei mai mulți nelipsind nimic. Dar păcatul tot păcat este, fie mare fie mic și el nu te lasă să te bucuri. Avem nevoie să venim la El.

Alți oameni care nu s-au bucurat au fost cărturarii și fariseii în condițiile în care știau de venirea Lui. S-au tulburat și ei, cu toate că știau Biblia pe de rost. L-au ignorat pe Prunc și nu le-a păsat. Religia împlinită ceremonial nu ajută pe nimeni, doar te chinuie și te aduce la biserică deja obosit, gata să nu mai primești nimic.

Norodul a pățit la fel. S-au tulburat împreună. Venirea lui Isus a fost un motiv de stres nu de bucurie, cu toate că ei erau cei mai îndreptățiți să Îl primească. Cel mai frumos eveniment care a existat, i-a prins nepregătiți pe toți.

Noi cum suntem? Ne bucurăm de Hristos? Magii au venit tocmai din Persia și nu s-au oprit la bogăția lui Irod din palat ci n-au mai putut de bucurie doar atunci când s-au întâlnit cu Isus.

Motivul fericirii noastre este El. Poate din această cauză încercăm să fim fericiți și nu suntem. Fericirea noastră se împarte în toate direcțiile, lucruri, bani, lumini, mâncăruri alese, cadouri și multă oboseală.

Cine își face timp pentru El? Va fi cu adevărat bucuros.

Dumnezeu ne-a văzut că suntem fără nicio șansă pentru viața veșnică, motiv pentru care Domnul Isus a creat primul Crăciun din istorie la Betleem. Prin venirea Lui ne-a transformat și ne-a schimbat percepția despre lume și viață.

A venit Singur și s-a dăruit pe Sine oamenilor care aveau să-L urască încă din iesle. N-a fost dorit în lumea noastră decât de foarte puțini. Totuși, nu a ținut cont de răutatea omenească ci a preferat să moară ca cerul să nu fie gol.

Atât de mare a fost teama lui Irod încât a ucis fără milă copii nou născuți. Orb și lacom, nu a putut ceda în fața nevinovăției imaculate a pruncilor. A distrus vieți, părinți și toată bruma de optimism care mai era.

Cu toate că Dumnezeu a venit să vestească pacea, El a fost primit cu moarte și război. Omenește gândind nu meritam nici măcar o unghie care să cadă din piciorul lui Hristos pe pământul nostru însângerat de istorie și vieți pierdute.

Azi râdem și suntem bine din pricina unei iubiri care s-a revărsat în ciuda faptului că avea de urcat munții inimilor noastre. Și ce munți am așezat între noi și Dumnezeu!

Acum vin sărbătorile și singura victorie pe care putem să o avem este să ne dăm seama în ce lume a venit Hristos și cât de mult ne-a iubit. Asta este singura noastră șansă să ne bucurăm cu adevărat.

Profitați de har și cântați Domnului cu viața și cu vocea.

Se apropie Sărbătorile și nu avem voie să-L lăsăm pe Hristos afară. Afară e ger. Noi înghețăm pentru că nu-L avem, iar El pentru că își dorește căldura inimilor oamenilor.

Când citești istorisirea lui Luca, e foarte greu să îți imaginezi cum de Iosif și Maria nu au fost primiți nicăieri. Probabil, din o mie de locuitori câți avea Betleemul atunci, câțiva le erau prieteni iar alții rude. Totuși pentru ei nu era loc așa cum nici astăzi nu se înghesuie oamenii pe poarta cea strâmtă.

Dacă transpunem povestea lor astăzi, probabil că s-ar fi întâmplat la fel sau i-am fi trimis la urgență, la spital. Să-și bată capul alții, nu noi. Suntem mult prea ocupați cu pregătirile necesare iar ei doreau să facă bani la han, nu bine.

O lume pe care Dumnezeu a creat-o și în care n-are loc. Dacă deschizi un ziar sau o revistă vezi că nu e nici urmă de Hristos acolo, nici măcar acum în apropierea Crăciunului. S-a renunțat la El definitiv, cu toate că de la El și cu El a început totul.

Avem lumini dar nu avem lumină în suflet decât la nivelul vorbirii. Avem de toate dar ne lipsește esențialul, viața pe care să o trăim din belșug. Avem tot felul de colinde dar vestea bună e transmisă celorlalți prin videoclipuri și de cele mai multe ori tot la oamenii care sunt sătui de ea.

Sărbătorile ce vor veni sunt înțesate de religie și atât. Oamenii vor liber și n-au nevoie de un Copilaș care să le schimbe viețuirea. Totuși Isus îi primește cu brațele deschise pe păcătoși.

Și tot mai este loc…

Din 1990 încoace, parcă avem de-a face cu o luptă continuuă de deșteptare a românilor, conform imnului național. Doar că din păcate prea puțini se trezesc și cei mai mulți din ei, ca să adoarmă iarăși.

Ideea este că noi românii dormim, nu în perne pufoase, nici în case pline de de toate, ci ducem un somn lung din care nu ne mai poate trezi un om, ci doar Dumnezeu. Somnul cel de moarte nu e bun și liniștit. Este un coșmar pe care doar Hristos îl poate schimba cu liniștea și pacea.

Aș dori să transmit la mulți ani românilor, dar nu așa, cu somn și moarte, ci cu odihnă  și viață. Viața este doar în Hristos și abia atunci poți spune că trăiești.

Auzeam la radio că a început o nouă lună, luna lui Moș Crăciun, a cadourilor, a miracolelor și a luminilor. Se pare că încă dormim și ne cam place ce visăm. Cred că nici Dumnezeu nu înțelege cum de preferăm filmele de groază în dauna unei realități cu final fericit și veșnic.

Ce n-au înțeles oamenii este că bucuria adevărată există abia în momentul în care știi că ești salvat și ai asigurată veșnicia. Atunci te poți considera cu adevărat deștept pentru că ce trăiești nu mai este un coșmar. Ce trăiești este Viață!

Visul din care Hristos îi poate deștepta pe români dacă vor, se poate transforma. El a scris cu sânge curat la Golgota despre veșnicia noastră.

În rest, avem o țară frumoasă ce merită prețuită și iubită.

Binecuvântați pe Domnul și nu uitați. Nu uitați că El este la cârma tuturor lucrurilor, El pune oameni la conducere și tot El îi ia de acolo. El hotărăște vremea împăraților și tot El îi aduce cu picioarele pe pământ pe cei mândri.

Grija noastră ar trebui să fie sfințenia fără de care nu Îl putem vedea. Nu baticul legat în colțuri, cravata, fusta lungă până la pământ, te fac sfânt. Am întâlnit oameni care n-aveau nimic din toate astea dar se rugau cu alții și făceau gesturi de o generozitate impresionantă. Când le cereai ajutorul, erau acolo.

Credința nu stă în șabloane sau în veșnicul “așa se face” că dacă ar fi așa am muri. Îmi pare rău că mulți oameni umplu bisericile și atât. Nu urmează nimic după venitul la biserică, nu tu rugăciune, nu tu milă, nu tu dărnicie, nu tu dragoste față de pierduți, nimic din ce este dumnezeiesc să fie.

Pe toți îi apucă rugatul în necesitate. Dar până atunci? Unde a fost Dumnezeu? Uitat undeva la bine? Pentru România ne rugăm o dată la cinci ani și primim o dată la cinci ani. Dar dacă ne-am ruga în fiecare zi, am primi în fiecare zi.

Alegerile noastre definesc viața noastră. Iar dacă nu alegem să facem ceva pentru Dumnezeu, s-ar putea să nu mai putem să facem nimic mai târziu. Pur și simplu, te-mpietrești și nu mai poți. Pur și simplu te duci la biserică și atât. Nu te schimbi, nu trăiești, nu iubești.

Singurul lucru care ne descotorosește de viața deprimantă fără acțiune este ajutorul pe care îl acordăm celorlalți. Nu trebuie să fii milionar ca să ajuți. Uneori e nevoie doar de un Nou Testament pe care să îl dai cuiva, dar să faci ceva!

Cine vrea să fie împlinit, să facă ceva pentru Hristos… Altfel nu merge.