Categorii
Costache Ioanid Poezii

Un vierme mic

E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,
cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-și pune creionul între dinți.
“Şopârlele-s frumoase… şi-s repezi… şi-s cuminţi.”
Uşor el dă o filă. Şi alta… Şi-ncă una.
Apare papagalul… păunul şi păuna…
şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
şi un… Dar stai… afară… cine-a scâncit la uşă?
Băiatul stă și-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă: “E cineva?” Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? — Mi-e frig… îngheţ…
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
— Dar cine eşti? Mi-e frică. — Sunt mic… — Să-ntreb
pe tata!
— Nu-l întreba! Deschide că plouă cu găleata!
Şi-apoi ştiu basme multe şi ghicitori un sac!
— Dar cine eşti? — Un vierme… — O, viermii nu
prea-mi plac.
— Dar eu sunt mic… o scamă… Şi, când mă fac covrig,
abia mă vezi. Hai, trage zăvorul că mi-e frig!
Şi i-a deschis băiatul: — Noroc şi seară bună!
— Noroc… Dar unde-i ploaia? — A stat… Nu vezi că-i
lună?
— Hi – hi! … A fost o glumă ca să mă laşi pe prag…
Dar stai, nu-nchide uşa că după mine trag
un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod…
—Sunt eu! Dar cartea unde-i? Ia dă-mi-o să ţi-o rod!
Apoi o să dăm fuga pe mese şi prin blide
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă!
— O bufniţă? Mi-e frică! — Dar bufniţa e blândă…
— Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umbli noaptea şi ziua să te-ascunzi!
Să fii ascuns de mama, de tata… Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin…
— Eu… Mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti…
— Eu ştiu că vulpea strică… — Ce? — Viile… — Poveşti!
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi!
— Dar e păcat… — N-ai teamă! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute…
Şi-acum… deschide-n lături, că vine… vine iute…
o zână fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
slăvitei caracatiţi!… încolăcimii sale!
— Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară !… Prea târziu…
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
dau uşa de perete. Şi umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze…
Ce rece-mbrăţişare! Cum i se frânge trupul!…
— Aşaa! sunt deznădejdea! Acum… apare lupul!
Vai! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată…
E lupul ce rânjeşte… şi vine… vine… “Tată!”
Ca trăsnetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de pe copil se rup.
— Tu dormi? îi spune tata. Şi lecţia n-ai scris!
Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost… vis…

*

“Minciuna nu-i o crimă”, se spune câteodată.
“E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată…”
Nu, floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când deznădejdea, trecând în grabă pragul,
te faci să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună… Prima.
Minciuna o e crimă? E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme! Tu strigă-n grabă: “Tată!”
Prin sângele salvării loveşte pe duşman!
Alungă primul oaspe, căci ultimu-i Satan!

Categorii
Poezii Valeria Mahok

Decaloguri comparative

Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor…
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş…
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

Categorii
Costache Ioanid Poezii

Asculta

Ascultă. Se-aude un glas.
Se-aude o şoaptă ciudată.
Şi poate în piept, un talaz,
         începe să bată.

Ascultă. Ori nu-l mai cunoşti?
Şi totuşi e-atât de aproape!
În el e un freamăt de oşti,
         un murmur de ape.

Ascultă. Ce largi simfonii!
Şi parcă… demult… înainte
ţi-era cunoscut. Nu-l mai ştii!
         Ia adu-ţi aminte!

…Odată când primul păcat
te-a frânt sub întâia povară…
Atunci ţi-a vorbit răspicat
         prima oară.

Apoi… ţi-aminteşti?… undeva…
se vorbea de Isus, de salvare.
Tu nu ţi-ai dat seama. Era
         a doua chemare.

De-atunci, din zori când te scoli,
şi noaptea când liniştea creşte,
prin oameni, prin visuri, prin boli,
         mereu îţi vorbeşte.

Şi simţi un fior. Dar degrabă
păcatul te cheamă, te cere.
– Ce-a fost? conştiinţa te-ntreabă.
         – Nimic. O părere.

Nimic? Să te-ascunzi cu-o minciună?
Nimic? E un duh ce se joacă?
E-un foşnet de frunze? O glumă?
         O vorbă de cloacă?

Ascultă. Acel ce-ţi vorbeşte,
 prin visuri, prin bolta senină,
e glasul ce-n veci porunceşte:
         Să fie lumină!

E  glasul ce-a scos din cămară
şi firul de iarbă, şi pomul,
şi leul, şi gâza ce zboară,
         şi omul!

E glasul ce-n Raiul pierdut,
pe urmele şoaptei  infame,
striga către omul căzut:
         Adame!

E  glasul rostind cu amar
osânda ce-a fost să rămână:
„Ţărână, întoarce-te dar
         din nou în ţărână!”

E tunetul larg pe Sinai,
ce-aduce din cer, printre stele,
poruncile sfinte, dar, vai!
         cât de grele!

E glasul de sute de ani,
ce tot mai puternic străbate:
„Ferice de voi cei sărmani
         cu inimi curate!”

Căci Tatăl atât v-a iubit
c-a dat Fiul Său sub ocară,
ca oricine crede în El
         să nu piară!”

Şi toate acestea ce sunt?
Un foşnet zadarnic de toamnă?
Chemarea Părintelui Sfânt
         nimic nu înseamnă?

Ascultă. Cu-acelaşi ecou,
Acel ce-ţi dă viaţă şi pâine,
din nou îţi vorbeşte, din nou.
         Acuma. Dar mâine?

Ascultă. El vine curând
să cheme pe nume pe-ai Săi.
O, cum vei privi tremurând
         albastrele căi?

Ascultă. Căci vremea s-a dus
şi nu-ţi mai rămâne prea multă.
Dar vino acum la Isus!
         Şi-ascultă!…

Categorii
Poezii Traian Dorz

O, om

O, om!… Ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume
– De tot ce spui în scris sau grai,
De pilda ce la alţii-o dai
Căci ea mereu spre Iad sau Rai
Pe mulţi o să-i îndrume.

Ce grijă trebuie să pui
În viaţa ta, în toată
Căci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus… şi-n veci nu-l mai aduci
Dar vei culege roada lui
Ori viu, ori mort, odată.

Ai spus o vorbă – vorba ta,
Mergând din gură-n gură,
va veseli sau va-ntrista,
Va curăţi sau va-ntina,
Rodind sămânţa pusă-n ea
De dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt – cuvântul scris
E-un leac sau e-o otravă!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
Rămâne-n urmă-un drum deschis
Înspre Infern sau Paradis
Spre-ocară sau spre slavă.

Spui o cântare – versul tău
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău,
Spre curăţie sau desfrâu
Lăsând în inimi rodul său
De har sau de ruşine.

Arăţi o cale – calea ta
În urma ta nu piere
E calea bună sau e rea
Va prăbuşi sau va-nălţa
Vor merge suflete pe ea
Spre Rai sau spre durere.

Trăieşti o viaţă – viaţa ta
E una, numai una
Oricum ar fi, tu nu uita
Cum ţi-o trăieşti vei câştiga
Ori fericirea-n veci prin ea
Ori chin pe totdeauna.

O, om!… Ce mari răspunderi ai!
Tu vei pleca din lume
Dar ce scrii azi, ce spui în grai
Ce laşi prin pilda care-o dai,
Pe mulţi, pe mulţi mereu spre Rai
Sau Iad o să-i îndrume.

O, nu uita!… Fii credincios
Cu grijă şi cu teamă!
– Să laşi în urmă luminos
Un grai, un gând, un drum frumos!
Căci pentru toate ne-ndoios
Odată vei da seamă!

Categorii
Alexandru Fintoiu

Gand de primavara

Se apropie prima zi de primăvară. Ea totdeauna e specială. Cu ultima clipă de dragoste, Hristos ne-a arătat că a iubit până la capăt. S-a jertfit pe Sine ca să ne înflorească pe noi, ca să fim plini de suc și verzi, ca să iubim și să ne tranformăm.
Primăvara asta vă doresc să înfloriți, să duceți frumosul cu voi și să arătați și altora harul. Să ne gândim că ar fi ultima primăvară, ce-ați face? Omul ar face orice în ultima lui clipă. Dacă ar fi ultimul buchet de flori ce l-ai putea cumpăra pentru ea, cum ar arăta?
Dacă ar fi ultima dată când ai păși într-o biserică, cum te-ai purta? Dacă nu ai mai putea vorbi și ar fi ultimele clipe în care ai spune ceva cuiva, ce ai spune? Lui Dumnezeu ce I-ai adresa?
Nicolae Iorga spunea că omul pierde în viață ani și la moarte cerșește o clipă. Parcă suntem specialiști în a pierde lucruri cu adevărat importante. Sau, mai rău, ni se pare că avem timp pentru lucrurile frumoase, ce-ar fi să le facem mai târziu? Mulți gândesc așa.
Așa amână omul și pe Dumnezeu. Mâine, primăvara cealaltă, peste doi ani, până când ocazia este pierdută. Așteptăm să vine zile de sărbătoare ca să ne bucurăm și uităm să ne bucurăm azi. Așteptăm să fim cu cei dragi și apoi ne adesăm vorbe urâte.
Pe cel care este întodeauna cu noi îl prețuim cel mai puțin iar când nu mai e, îl regretăm cel mai mult. O alergare nesfârșită după fericire care nu se împacă niciodată cu nevoia noastră de a fi bucuroși.
Cel mai frumos ar fi ca la începutul acesta de primăvară să ne uităm în oglindă, să ne amintim ce-am fost, să vedem unde suntem și să ne schimbăm viața. Biblia e oglinda.
Dacă o întrebăm cine este cel mai frumos din universul acesta, ne va oferi un singur nume: Hristos.
Primăvara seamănă cu El.