• Poezii,  Valeria Mahok

    Decaloguri comparative

    Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
    Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
    Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
    Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor…
    Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
    Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
    Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
    Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
    Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
    Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
    Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
    Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
    Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş…
    Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
    Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
    Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
    Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
    Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
    Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
    Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

  • Costache Ioanid,  Poezii

    Asculta

    Ascultă. Se-aude un glas.
    Se-aude o şoaptă ciudată.
    Şi poate în piept, un talaz,
             începe să bată.

    Ascultă. Ori nu-l mai cunoşti?
    Şi totuşi e-atât de aproape!
    În el e un freamăt de oşti,
             un murmur de ape.

    Ascultă. Ce largi simfonii!
    Şi parcă… demult… înainte
    ţi-era cunoscut. Nu-l mai ştii!
             Ia adu-ţi aminte!

    …Odată când primul păcat
    te-a frânt sub întâia povară…
    Atunci ţi-a vorbit răspicat
             prima oară.

    Apoi… ţi-aminteşti?… undeva…
    se vorbea de Isus, de salvare.
    Tu nu ţi-ai dat seama. Era
             a doua chemare.

    De-atunci, din zori când te scoli,
    şi noaptea când liniştea creşte,
    prin oameni, prin visuri, prin boli,
             mereu îţi vorbeşte.

    Şi simţi un fior. Dar degrabă
    păcatul te cheamă, te cere.
    – Ce-a fost? conştiinţa te-ntreabă.
             – Nimic. O părere.

    Nimic? Să te-ascunzi cu-o minciună?
    Nimic? E un duh ce se joacă?
    E-un foşnet de frunze? O glumă?
             O vorbă de cloacă?

    Ascultă. Acel ce-ţi vorbeşte,
     prin visuri, prin bolta senină,
    e glasul ce-n veci porunceşte:
             Să fie lumină!

    E  glasul ce-a scos din cămară
    şi firul de iarbă, şi pomul,
    şi leul, şi gâza ce zboară,
             şi omul!

    E glasul ce-n Raiul pierdut,
    pe urmele şoaptei  infame,
    striga către omul căzut:
             Adame!

    E  glasul rostind cu amar
    osânda ce-a fost să rămână:
    „Ţărână, întoarce-te dar
             din nou în ţărână!”

    E tunetul larg pe Sinai,
    ce-aduce din cer, printre stele,
    poruncile sfinte, dar, vai!
             cât de grele!

    E glasul de sute de ani,
    ce tot mai puternic străbate:
    „Ferice de voi cei sărmani
             cu inimi curate!”

    Căci Tatăl atât v-a iubit
    c-a dat Fiul Său sub ocară,
    ca oricine crede în El
             să nu piară!”

    Şi toate acestea ce sunt?
    Un foşnet zadarnic de toamnă?
    Chemarea Părintelui Sfânt
             nimic nu înseamnă?

    Ascultă. Cu-acelaşi ecou,
    Acel ce-ţi dă viaţă şi pâine,
    din nou îţi vorbeşte, din nou.
             Acuma. Dar mâine?

    Ascultă. El vine curând
    să cheme pe nume pe-ai Săi.
    O, cum vei privi tremurând
             albastrele căi?

    Ascultă. Căci vremea s-a dus
    şi nu-ţi mai rămâne prea multă.
    Dar vino acum la Isus!
             Şi-ascultă!…

  • Poezii,  Traian Dorz

    O, om

    O, om!… Ce mari răspunderi ai
    De tot ce faci pe lume
    – De tot ce spui în scris sau grai,
    De pilda ce la alţii-o dai
    Căci ea mereu spre Iad sau Rai
    Pe mulţi o să-i îndrume.

    Ce grijă trebuie să pui
    În viaţa ta, în toată
    Căci gândul care-l scrii sau spui
    S-a dus… şi-n veci nu-l mai aduci
    Dar vei culege roada lui
    Ori viu, ori mort, odată.

    Ai spus o vorbă – vorba ta,
    Mergând din gură-n gură,
    va veseli sau va-ntrista,
    Va curăţi sau va-ntina,
    Rodind sămânţa pusă-n ea
    De dragoste sau ură.

    Scrii un cuvânt – cuvântul scris
    E-un leac sau e-o otravă!
    Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
    Rămâne-n urmă-un drum deschis
    Înspre Infern sau Paradis
    Spre-ocară sau spre slavă.

    Spui o cântare – versul tău
    Rămâne după tine
    Îndemn spre bine sau spre rău,
    Spre curăţie sau desfrâu
    Lăsând în inimi rodul său
    De har sau de ruşine.

    Arăţi o cale – calea ta
    În urma ta nu piere
    E calea bună sau e rea
    Va prăbuşi sau va-nălţa
    Vor merge suflete pe ea
    Spre Rai sau spre durere.

    Trăieşti o viaţă – viaţa ta
    E una, numai una
    Oricum ar fi, tu nu uita
    Cum ţi-o trăieşti vei câştiga
    Ori fericirea-n veci prin ea
    Ori chin pe totdeauna.

    O, om!… Ce mari răspunderi ai!
    Tu vei pleca din lume
    Dar ce scrii azi, ce spui în grai
    Ce laşi prin pilda care-o dai,
    Pe mulţi, pe mulţi mereu spre Rai
    Sau Iad o să-i îndrume.

    O, nu uita!… Fii credincios
    Cu grijă şi cu teamă!
    – Să laşi în urmă luminos
    Un grai, un gând, un drum frumos!
    Căci pentru toate ne-ndoios
    Odată vei da seamă!

  • Alexandru Fintoiu

    Gand de primavara

    Se apropie prima zi de primăvară. Ea totdeauna e specială. Cu ultima clipă de dragoste, Hristos ne-a arătat că a iubit până la capăt. S-a jertfit pe Sine ca să ne înflorească pe noi, ca să fim plini de suc și verzi, ca să iubim și să ne tranformăm.
    Primăvara asta vă doresc să înfloriți, să duceți frumosul cu voi și să arătați și altora harul. Să ne gândim că ar fi ultima primăvară, ce-ați face? Omul ar face orice în ultima lui clipă. Dacă ar fi ultimul buchet de flori ce l-ai putea cumpăra pentru ea, cum ar arăta?
    Dacă ar fi ultima dată când ai păși într-o biserică, cum te-ai purta? Dacă nu ai mai putea vorbi și ar fi ultimele clipe în care ai spune ceva cuiva, ce ai spune? Lui Dumnezeu ce I-ai adresa?
    Nicolae Iorga spunea că omul pierde în viață ani și la moarte cerșește o clipă. Parcă suntem specialiști în a pierde lucruri cu adevărat importante. Sau, mai rău, ni se pare că avem timp pentru lucrurile frumoase, ce-ar fi să le facem mai târziu? Mulți gândesc așa.
    Așa amână omul și pe Dumnezeu. Mâine, primăvara cealaltă, peste doi ani, până când ocazia este pierdută. Așteptăm să vine zile de sărbătoare ca să ne bucurăm și uităm să ne bucurăm azi. Așteptăm să fim cu cei dragi și apoi ne adesăm vorbe urâte.
    Pe cel care este întodeauna cu noi îl prețuim cel mai puțin iar când nu mai e, îl regretăm cel mai mult. O alergare nesfârșită după fericire care nu se împacă niciodată cu nevoia noastră de a fi bucuroși.
    Cel mai frumos ar fi ca la începutul acesta de primăvară să ne uităm în oglindă, să ne amintim ce-am fost, să vedem unde suntem și să ne schimbăm viața. Biblia e oglinda.
    Dacă o întrebăm cine este cel mai frumos din universul acesta, ne va oferi un singur nume: Hristos.
    Primăvara seamănă cu El.

  • Alexandru Fintoiu

    Povestea unei flori

    Nu știa că are să fie adusă chiar într-o casă unde oamenii iubesc. Se aștepta la mai puțin, să fie doar un gest, jertfită ca simbol al primăverii și tot așa să și rămână. De unde a venit ea, era plin de oameni care n-aveau nicio tragere de inimă. Luau din consoartele ei că așa se face, doar e primăvară.

    De când creștea, visa să aducă o rază de lumină în inima unei ființe umane delicate și iubitoare. Ura să devină un gest, ea care a fost învățată în școală, frumusețea și profunzimea dar și efemeritatea vieții. A venit timpul să fie culeasă și să fie așezată lângă altele ca ea.

    Avea vise, părea totul așa de frumos, își imagina scurta ei viață într-un pocal de aur curat. Dar chipurile celor care veneau s-o pețească nu erau pe măsura imaginației ei. Erau frumoase, dar exprimau nimic. Ea voia să devină primăvara. Mesajul primăverii trebuia să fie altul, dar iarna a fost prea adâncă și nu se puteau schimba, doar cu ea.

    Dar nu toți erau așa. Erau unii ce cumpărau cu bucurie, pentru ei era un prilej de a dovedi că scurta viață de pe pământ chiar contează. A fost aleasă de niște mâini ce păreau săpate de timp, dar cu delicatețea unei iubiri ce se observa pentru cei cu nădejdi pătrunzătoare. Nu știa exact cum o să fie dar i-a părut bine, putea fi mult mai rău.

    Când a ajuns, și-a dat seama că a fost plimbată prin atâtea mâini, ca să poată ajunge într-un final, acolo de unde nimeni nu o va mai putea lua. A fost primită cu foarte mult drag, exact cum își dorea. Casa unde a ajuns era frumoasă și curată, iar ea, cea pentru care a fost culeasă, o ființă delicată și blândă.

    Simțea că a nimerit unde trebuie. Și-a zis în sinea ei că, dacă e să moară vreodată, aici este locul. Încet, încet, a început să înflorească. Și ce parfum. Era îngrijită în fiecare dimineață. Primea atenție din partea celor din casă dar mai ales din partea ființei delicate și blânde. Ce drăguță era cu ea.

    Ar fi vrut să nu moară niciodată dar știa că toți murim mai devreme sau mai târziu. Conta ce lăsa în urmă. N-a fost lungă viața ei, dar cele câteva clipe au adus fericire tuturor. Până la urmă fericirea nu se măsoară  în gesturi ci în cantitatea de dragoste din inimi.

    Aceasta este povestea unei flori, unei mame, unei soții sau ar putea deveni povestea voastră…