Românii au avut de ales. Tot la patru ani. Punem ștampilele, fiecare cum putem sau cum ni se pare. Cei mai mulți sunt derutați. Dar indiferent cum alegi, Dumnezeu Își împlinește planul Lui.

Noi avem speranțe, veșnice speranțe în conducerea societății. Azi poate se schimbă ceva, asta ca să ajungi la concluzia că omul tot om este, nu contează culoarea. Ceea ce trebuie să înțeleagă oamenii este că schimbarea trebuie să fie interioară, adică să o facă Dumnezeu.

Când te schimbă Hristos, iți pui nădejdea în Dumnezeu, când te schimbi tu, crezi că n-ai nevoie de El și tot cazi.

Avem nevoie de o țară condusă de Dumnezeu, nu de noi. Asta ar trebui să înțeleagă toți. Oamenii să se roage mai mult, să creadă mai mult, să lupte mai mult, nu pentru egoismul lor ci pentru slava lui Dumnezeu.

Visez la o țară în care românii să se roage dimineața și seara, să țină post, să fie buni și să lase răutatea și falsul. Să ne rugăm să fim transformați pentru cer.

Alegeți pe Dumnezeu în primul rând și el se va ocupa de restul. El vă va binecuvânta, nu oamenii. De la El să așteptați mai bine. De la El să așteptați frumosul. Nădejdea nu vă va fi amăgită.

Faceți ceva pentru El.

                                                                                                                                                                Alexandru_Fintoiu

Există un aer de nemulțumire în jur. Oamenii vor mai mult. Sănătate mai multă, securitate mai multă, bani mai mulți și o viață fără griji.

Ghedeon s-a luptat cu madianiții cu puțin. Nici măcar n-a vrut să fie el alesul lui Dumnezeu. Ar fi renunțat bucuros la această onoare de lider și să lase pe altul. Dar Dumnezeu l-a ales pe el și n-a avut ce face. Oricât s-a eschivat, oricâte semne a cerut, Dumnezeu a fost statornic.

Când s-au pregătit de luptă, erau 32.000 de oameni împotriva unei oștiri câtă frunză și iarbă. Șansele erau mici, mult prea mici. Cu toate astea, Dumnezeu a venit și i-a zis lui Ghedeon să mai renunțe la o parte din soldați. Au mai rămas 22.000 de oșteni, tot prea puțin pentru Ghedeon și tot prea mult pentru Dumnezeu.

Până la urmă n-au mai stat în fața câmpului de bătaie decât 300. Nu erau nici eroii de la Termopile nici legende. Doar oameni care L-au crezut pe Dumnezeu. Ghedeon și 300 de oameni împotriva unei oștiri ca nisipul mării. Șansele de izbândă erau nule din punct de vedere strategic, omenesc și logic.

Dar Dumnezeu abia acum era mulțumit. Cu puțini. Izbânda trebuia să fie doar a Lui. Iar oamenii trebuiau să Îi dea gloria doar Lui. Nu de puține ori avem senzația că facem noi, prin propriile noastre puteri, cunoștințe sau știință.

Totuși Dumnezeu dă izbândă când Îl lași doar pe El. Nu cai și călăreți, ci El.

Vrei izbăvire, biruință, restaurare? Nu lua problemele în propriile mâini, ci lasă-le lui Hristos. El știe mai bine ca oricine, nu?

Începe școala. Pentru noi creștinii, a început deja din momentul în care am crezut. La noi școala nu are vacanță. Învățăm în fiecare zi ceva, dacă deschidem ochii. Tot ce acumulăm acum este pentru examenul final. La acel examen n-avem voie să picăm. Cine cade la el, nu se mai poate ridica.

La noi școala nu este toceală. Învățăm pentru transformarea ființei nostre. Învățăm cu sufletul. Învățăm schimbarea, să nu mai fim ce-am fost ci să fim ceea ce suntem proiectați să devenim, oameni. Când ne naștem doar împrumutăm haina omenească, dar o lăsăm repede.

Hristos a venit ca un profesor blând, atent, care știa bine ce face. Știa că este nevoie să ne învețe să fim oameni pentru că am învățat destul cum să nu fim. El a venit ca să restructureze școala. El a predat trăind ceea ce spunea, exemplul Lui Personal să însuflețească omul.

Ne-a arătat că atât cât este har, nu contează ce examen al acestei vieți pici, atât timp cât te ridici și lupți. Ne-a arătat că școala este un mod de viață din care ieșim transformați și numai buni de rai. Ea e pentru toți și tineri și bătrâni. Cât suntem în viață aici, ea nu se termină, doar când zice El.

La final, nu primim note ci cununi. Unele care nu se ofilesc și care nu se uită. Ele ne vor urma o veșnicie. Hristos nu ne-a predat lecția sacrificiului ca să reușim să răzbim până ieșim la pensie. Ne-a arătat ce înseamnă să iubești până la capăt ca să ieșim din viață la viață.

Dumnezeu a făcut omul ca să fie cu El. Dar școala Lui nu este obligatorie. Fiecare alege dacă vrea să fie om. Fiecare alege dacă vrea să fie în cer. Cine alege pe Hristos, face școala orice ar fi. Școală grea.

Dar, în cer ajung oameni, nu glumă!

Domnul Isus a blestemat smochinul pentru că n-a adus roade. Așteptările lui Dumnezeu cu privire la noi sunt rezumate într-un singur cuvânt: rod. Altfel trăim degeaba, mergem la biserică degeaba, ne rugăm degeaba, cântăm degeaba. Frunzele fără rod nu ajută la nimic. Te usuci sau ești tăiat, alte opțiuni nu ai.

Hristos ne îndeamnă să fim plini de suc și verzi. Dar nu poți să faci suc decât din rod. Avem nevoie să fim cei la care ceilalți să-și găsească alinarea, o vorbă bună sau un ajutor. Avem nevoie să dovedim că acolo unde sunt frunze frumoase sunt și roade frumoase.

Pe nimeni nu încălzește cu nimic un pom fructifer din care nu poți culege că nu ai ce. Dumnezeu ne îngrijește cu atenție ca să aibă ceva de pe urma noastră. Sunt pomi care fac roade acre, motiv pentru care Hristos specifică și spune că e nevoie din partea noastră de roade “bune”.

Poate că nouă oamenilor ne mai plac și zarzărele verzi, primăvara. Bunica acrea mâncarea cu ele. Dar când Hristos vorbește despre roade bune, o face gândindu-se cu plăcere la ce gust bun are un rod copt. Dumnezeu nu ne vrea niște creștini de oțet ci copți la inimă.

Ce rămâne în urma noastră? Ce culege Dumnezeu? Le vorbim altora despre mântuire? Suntem sarea pământului? Pe cine nu aduce rod bun Dumnezeu îl taie. Poate nu-i curmă viața, dar îl lasă așa să se usuce singur.

Responsabilitatea noastră e mai mare decât ne imaginăm, și în fața altora și în fața cerului. Suntem ca niște pomi sădiți lângă ape, îngrijiți, săpați?

Tu ce fel de pom ești?

Unul din cicliștii buni ai Italiei, Domenico Pozzovivo, într-o cursă pe șosea în 2013, a căzut și și-a rupt două coaste. În 2015 s-a lovit atât de rău încât l-au dus la spital aproape în comă. Acolo doctorii au constatat că are nevoie de o operație facială și i-au reconstruit fața. Nu s-a lăsat. A participat la curse în continuare.

În 2019, la un antrenament pe șosea, cineva a dat peste el cu mașina. A suferit fracturi la piciorul drept, mâna stângă, claviculă și coaste. L-au operat de urgență ca să-i salveze viața. În următoarele luni a trebuit să mai facă încă cinci operații. Într-una din ele i-au pus o placă metalică la șold și peste 20 de șuruburi și i-au spus că va fi greu să mai meargă dar să se mai urce pe o bicicletă. Doctorii nici măcar nu știau cum o să reacționeze corpul lui la metalul inserat.

Echipa pentru care a concurat a reziliat contractul cu el, crezându-l terminat din punct de vedere al carierei.

În 2020, Pozzovivo, la 37 de ani, revine miraculos și după fix un an, Pozzovivo concurează pentru echipa NTT Pro Cycling este într-o formă deosebită și este cel mai bun ciclist de la echipa sa.

Dacă treci prin situații ce par imposibile, luptă și nu te lăsa. Nu renunța la vis. Acceptă-te așa cum ești, roagă-te lui Dumnezeu și El îți va da biruința. Chiar dacă lumea în care trăim pare aproape terminată, tu îndrăznește să visezi, Dumnezeu ridică oamenii din cenușa vieții lor și îi face sfinți.

Să nu abandonezi lupta pentru că ce este frumos cu adevărat stă pe cale să înceapă. Mulțumește lui Dumnezeu pentru cum ești. El te-a creat și tot El poate să te mântuiască prin Hristos.

Și nu uita, la Dumnezeu, totul este posibil. Până la cruce.