Școala este locul unde duci oameni mici ca să devină oameni mari. Totdeauna există aspirația celor mici către ideea de a fi mare. Este un gând care ascunde admirație dar poate și puțină dorință după independență. Însă mare, poți fi în multe feluri.

De exemplu atunci când știi atât de multe lucruri încât nu mai poți fi considerat un om obișnuit. Ceilalți te consideră mare din pricina științei, pasiunii pe care o exerciți asupra consolidării cunoștințelor tale.

Mai poți fi considerat mare atunci când faci anumite fapte eroice, care salvează pe cineva dintr-o situație critică. Lucrul acesta te înalță în ochii celorlalți și ești considerat mare.

Mare poți fi și atunci când ai bani mulți, ești văzut ca un om realizat care își permite lucruri pe care un om obișnuit nu poate să și le permită. Ești considerat mare pentru că te-ai îmbogățit cinstit și ai muncit pentru asta.

Mare, mai poate fi și un indicativ de laudă la adresa caracterului cuiva. Ești om mare atunci când întodeauna respecți cuvântul dat, când ai precepte morale de la care nu te abați și când îți poți înfrâna anumite dorințe care ar deranja.

Dar dintre toate acestea, cel mai mare este omul sfânt. Cel mai mare este omul care trăiește cu Dumnezeu în inimă. Omul acela nu este neapărat omul izolat pe vârful unui munte, ci omul cu inima izolată de Hristos.

E posibil ca școala să te învețe multe și tu să știi multe, să înveți de-a lungul vieții să fii un erou pentru cineva, să ai bani mulți și chiar să ajuți pe alții, să fii moral și de cuvânt. Dacă Dumnezeu nu îți dă harul neprihănirii, tot gol ești oricât de aclamat vei fi.

Dar dacă I-ai dat inima lui Hristos, atunci vei fi mare, indiferent de statutul tău în lumea aceasta. Și sărac de vei fi, vei fi fericit. Și să nu uităm cel mai mare lucru – El ne-a promis viață veșnică și nu vom muri niciodată!

Rugăciunea care face minuni nu primește încurajări de la alții. Rugăciunea care face minuni are proprie inițiativă. Te rogi știind că Dumnezeu te ascultă și va realiza în mod excepțional ceea ce Îi ceri.

Rugăciunea care face minuni se realizează cu credință. Dacă te îndoiești nu merge, trebuie să fii sigur că Dumnezeu îți va împlini visul.

Rugăciunea care face minuni nu se bolborosește ca pe o poezie ci se revarsă din interior într-o nădejde de neclintit în ceea ce speri și dorești.

Rugăciunea care face minuni, nu uită să fie plină de mulțumire. Nemulțumirea veacului de acum caracterizează mii de oameni… Să nu ne așteptăm să primim ceva de la Hristos dacă nu suntem oameni mulțumiți.

Rugăciunea care face minuni este puternică bazată în siguranța și pacea pe care Sfânta Scriptură ți-o acordă. Hristos vorbea oamenilor diferit, pentru că avea putere de la Duhul Sfânt.

Rugăciunea care face minuni are în sine iertare pentru cei de lângă noi. Ierți celor care îți greșesc pentru că știi că și tu ai fost răscumpărat prin har și n-aveai nici un merit. Oricum Dumnezeu ne iartă multe în fiecare zi, deci în recunoștința noastră pentru El ar trebui să se regăsească iertarea pentru ceilalți. Are chiar și logică.

Rugăciunea care face minuni nu privește la ceilalți superior, ci este plină de blândețe și înțelepciune, nu este superficială și nu este pentru urechile oamenilor ci pentru Dumnezeu.

Faceți rugăciuni curate lui Dumnezeu iar minunile nu vor întârzia să apară.

Mulți oameni au necazuri. Unii încearcă să le rezolve singuri iar alții încercă să intre cu mașinile în stâlpi. Mai sunt și categoriile de oameni care vor să le rezolve cu ajutorul prietenilor, doctorilor, banilor iar uneori și cu Dumnezeu.
Sunt anumite probleme pe care le poți rezolva până la urmă. Cumva noi oamenii o scoatem la capăt în anumite situații. Totuși cel mai grozav necaz este atunci când Dumnezeu nu este cu tine. Poți să fii vindecat, poți să ai case mari și să schimbi mașinile noi din an în an, atunci când nu-L ai pe Hristos ai mari necazuri.
Cel mai mare necaz este că pierzi cerul. Toți oamenii doresc să ajungă acolo dar nu toți acceptă Calea și Adevărul care spun că adevărata Viață este Hristos. Și ce folos să trăiești 120 de ani dacă la sfârșit nu primești viața veșnică?
Un alt necaz este că fără Hristos nu ai niciun sprijin pe pământul acesta. Dumnezeu îți face mintea sănătoasă și te ajută să nu o iei razna în nebunia acestei lumi. Atunci când nimeni nu te mai poate ajuta, El poate.
Tot necaz mare este și când trăiești nefericit. Nu ai bucurii care durează pentru că golul din inimă nu poate fi umplut cu lucruri ci cu Dumnezeu.
Cheamă-L însă pe Dumnezeu în ziua necazului și El te va asculta. Este Singura soluție pentru viața veșnică.

Dumnezeu a făcut om când toate erau gata. Cel mai greu lucru care se poate întâmpla în lumea noastră este să fii om. Cei din jur în general aleg să fie diferiți de proiecția ideală pe care Dumnezeu a gândit-o. Păcatul ne mușamalizează trăirile la nivel profund. Nu ne lasă să fim noi.
Ca să fii om trebuie să ai caracter. Oamenii să vadă în tine sfințenie, dragoste, atribute care să aibă un impact în sensul apropierii de Hristos. Totuși, când o situație problematică o cere, lumea reacționează diferit de cum ar trebui să reacționeze, un om.
Să fii om înseamnă să te porți cu blândețe acolo unde lumea mușcă și e dură pentru că nu înțelege afecțiunea. Să fii om înseamnă să iubești adevărul, chiar dacă tu pierzi în relație cu alții. Să fii om înseamnă să acorzi îndurare celor care primesc acuze fără sens.
Dar, nu în ultimul rând, să fii om înseamnă să Îl lași pe Dumnezeu să te transforme. Să renunți la egoism, egocentrism și să-ți acorzi ființa în iertarea însângerată primită la cruce la Golgota.
Atunci se va putea spune și despre noi că suntem cu adevărat oameni, oameni cum ar trebui în mod ideal să fie oamenii.
Întodeauna, să fii e mai greu decât să ai. Să fii, implică o luptă interioară din care nu ieși cu hainele caracaterului călcate. Dar prin lupta aceasta devi om, devi ceea ce a făcut Dumnezeu posibil prin sacrificiul Lui.
Nimeni nu se naște mântuit ci devine mântuit, prin acceptarea lui Hristos, prin luptă și biruință. Dumnezeu a făcut om, e timpul ca noi să devenim. Tot Lui îi datorăm posibilitatea aceasta.

“El șade deasupra cercului pământului și locuitorii lui sunt ca niște lăcuste înaintea Lui…” (Isaia 40:22a)
Se zice că în antichitate, lăcustele erau considerate o pedeapsă de la Dumnezeu și aduceau spaima în rândul populației. Venirea lăcustelor era considerată sfârșitul lumii. Biblia face referire de câteva ori la lăcuste, amintindu-ne faptul că ele au fost folosite ca mijloc de pedeapsă pentru egipteni, alteori ca un mijloc de învățătură pentru noi.
Totuși, imaginea frumoasă surprinsă de Isaia, dovedește micimea ființei umane și totuși, importanța acesteia în ochii lui Dumnezeu. Nu știu câți dintre noi am avut “curajul” să ținem o lăcustă în mână. Primul lucru de care îți dai seama este faptul că insectă aceasta este plină de viață.
Se mișcă, încearcă să scape, se ridică, sare iar uneori, surprinzător, rămâne nemișcată. De câte ori vine încercarea peste noi, oare cum reacționăm? Suntem plini de viață, luptăm, ne ridicăm, încercăm, ne rugăm, rămânem în pace?
Nu trebuie să abandonăm niciodată lupta. Lăcusta dacă își pierde un picior se reface. Oricât de grea ar fi încercarea prin care trecem vom ieși biruitori pentru că Isus Hristos este cu noi. În cartea Proverbe, Dumnezeu ne spune despre lăcuste că nu au împărat dar pornesc toate în cete. Când sunt necazuri grele, apelează la ceilalți, roagă-te cu ei, caută părtășia. Singur e mai greu, dar suntem puternici împreună.
Așa cum se zbat lăcustele în mână, așa este zbaterea noastră pe pământ în fața ochilor Lui Dumenzeu. Ne ține cu degetele Lui sfinte pentru că uneori sărim în puțuri adânci. Nu înțelegem de ce nu ne lasă să facem saltul, dar știe El.
Dacă Dumnezeu are grijă de o lăcustă, are grijă și de tine. Mai ales de tine.