• Poezii,  Traian Dorz

    Ce mult ne stăpâneşte Astăzi

    Ce mult ne stăpâneşte Astăzi
    de parcă nici n-a fost vreun ieri
    şi parcă nici n-ar fi vreun mâine
    — ci-i numai Astăzi-de-dureri

    sau numai Astăzi-de-plăcere
    de încântare şi belşug —
    — uităm de Ieri cel ca un leagăn
    şi Mâine, cel ca un coşciug…

    Uităm de Ieri, uităm de Mâine
    cum n-ar fi fost sau n-ar mai fi
    şi stăm robiţi de Astăzi numai
    de parcă-i Timpul tot, o zi.

    Uităm, uităm… Dar şi-Astăzi trece
    ca alte zile mii şi mii
    ce pierdem azi, sau credem veşnic
    sunt — mâini — păreri de rău târzii.

    …O, nu fi prea robit de Astăzi
    nici prea zdrobit, nici prea-ncântat
    Prezentu-i scurt, iar Viitorul
    necunoscut şi neaşteptat.
    Ci pleacă-ţi inima, mai bine,
    smerindu-ţi-o spre Dumnezeu
    că-n El e liniştea deplină
    dincolo de uşor sau greu.

  • Poezii,  Traian Dorz

    Cât păcatul m-a purtat…

    Cât păcatul m-a purtat
    cincisprezece toamne,
    toţi mereu m-au lăudat
    nimeni nu s-a supărat,
    nimeni Doamne!

    Cât la cel rău i-am slujit
    cincisprezece toamne,
    toată lumea m-a iubit
    nimeni nu m-a prigonit
    nimeni Doamne!

    Cât de lume mi-a plăcut
    cincisprezece toamne,
    orice rele-aş fi făcut
    nimeni nu m-ar fi-abătut,
    nimeni Doamne!

    Cât trecură ca un fum
    cincisprezece toamne,
    nimeni nu mi-a stat în drum
    să mă strige ca acum
    nimeni Doamne!

    Dar de când mă port să-Ţi plac
    (trei ori patru toamne)
    bine caut mereu să fac
    şi tot nu mă are-n plac
    nimeni Doamne!…

    — O, mereu de-aş fi-un pribeag
    toate-a vieţii toamne,
    ura tuturor o trag,
    mi-e de-ajuns că mă ai drag
    azi Tu Doamne!…

  • Poezii,  Traian Dorz

    Când nu mai ai nevoie

    Când nu mai ai nevoie
    de-ai tăi părinţi sărmani
    să nu uiţi c-ai avut-o
    de ei atâţia ani.

    Când nu mai ai nevoie 
    de fraţii din trecut,
    adu-ţi aminte câtă
    odată ai avut.

    Când nu mai ai nevoie
    de soţul tău slăbit,
    adu-ţi aminte câtă
    în viaţă te-a-nsoţit.

    Când nu mai ai nevoie
    de prietenul căzut, 
    să nu uiţi câtă vreme
    nevoie ai avut.

    Când nu mai ai nevoie
    de-un binefăcător 
    să nu uiţi niciodată 
    de câte-i eşti dator.

    Când crezi că n-ai vreodată
    nevoie de Hristos
    atunci ai cel mai grabnic
    şi cel mai dureros.

  • Poezii,  Traian Dorz

    Când anii trec…

    Când anii trec ca norii şi oamenii ca vântul
    Viaţa noastră curge cu timpul ce-l trăim.
    Şi undeva în cale stă neştiut mormântul
    Şi nimeni nu cunoaşte în care ţintirim.

    Doamne-n calea dreaptă minte înţeleaptă 
    Dă-ne să umblăm
    Ca în veşnicie sfânta-mpărăţie 
    Dulce s-o gustăm.

    Când viaţa ni-i-nainte ne pare-atât de lungă
    Că nu ştim cum ar trece mai grabnic anii mei.
    Când viaţa ni-i în urmă am vrea să tot ne-ajungă
    Dar nu ne mai ajunge şi-o plângem singurei. 

    Când unicele lucruri le-avem cu-ndestulare
    Iubire, tinereţe, şi soţi, şi legământ
    Le risipim în patimi, şi-n râs, şi-n nepăsare
    Când le-am pierdut, zadarnic le mai plângem preţul sfânt.

    Când anii trec ca norii şi stările ca vântul
    O, suflet scump grijeşte-ţi avutul cel sublim.
    Oriunde mori, iubirea s-o ţii şi legământul
    Ca să învii cu ele din orice ţintirim.

  • Traian Dorz

    Aş vrea

    Aş vrea să fiu ce azi n-am fost
    În ziua mea pierdută:
    Înţelegînd al vieţii rost,
    Aş vrea să fiu străjer în post,
    Şi chiar plătind al jertfei cost,
    Eu să rămîn în luptă.

    Aş vrea să fiu ce n-am fost ieri
    Şi nicicînd înainte:
    Prin lumea plină de plăceri,
    Să fiu aşa cum Tu îmi ceri:
    Să nu m-abat spre nicăieri
    Din drumul vieţii sfinte.

    Aş vrea să fiu ce alţii nu-s
    Şi nici nu vor să fie:
    Mergînd prin viaţă spre apus,
    Să nu mă las de valuri dus,
    Şi să mă `nalţ mereu mai sus,
    Din timp spre veşnicie.

    Aproape-aş vrea să fiu oricînd
    De cei ce trec prin lume
    Sub greul crucii suspinînd,
    Dar şi de cei căzuţi din rînd,
    Rămaşi în urmă, sîngerînd,
    Răniţi fără de nume.

    Aş vrea să fiu un simplu glas
    Care să strige-ntruna,
    Că din al mîntuirii ceas
    Secunde doar au mai rămas.
    Iar cei de azi nu vin pe vas,
    Se pierd pe totdeauna.

    Aş vrea să fiu acel argat
    La care El să-i spună
    Cînd Se va-ntoarce ca-Mpărat,
    Privind la tot ce am lucrat
    Cu-acei talanţi ce mi-i i-a dat:
    „Ó, bine, slugă bună!“

    Şi aş mai vrea să fiu ceva:
    O rază lucitoare!
    Şi strălucind în lumea rea,
    Să duc lumină undeva,
    Să încălzesc pe cineva,
    Şi să mă-ntorc în soare.