Doi oameni stăteau la un suc. Probabil aveau de gând să discute ceva. Dar după câteva minute în care au schimbat doar cinci cuvinte, și-au scos telefoanele și au început să vorbească. Cu alții. N-am înțeles niciodată de ce ieși cu cineva când nu ai de gând să comunici cu persoana respectivă. Probabil nevoia de companie sau curentul actual.
Dacă mergi cu metroul sau cu alte mijloace de transport, începi să vezi aceleași tipuri de comportament. Căști în urechi, rețele de socializare, poze, multe prostii și cam atât. Multora le place să vorbească pe după perdea, să nu fie văzuți sau să lase să fie văzut doar ce vor ei.
Este o fugă continuuă de tine, de eșecuri, de imaginea ta. Te simți mai în siguranță de la distanță dar omul nu a fost creat așa. O ființă socială nu înseamnă rețele de socializare. Telefonul nu a fost creat să te depărteze de ceilalți ci să te apropie. Multe au o limită peste care dacă treci, ai căzut. Altele pur și simplu nu pot fi trecute.
Într-o zi am călătorit cu autocarul mai mult de jumătate de zi. Lângă mine pe scaun, o femeie de 80 de ani, a vorbit cu mine 5 ore până a coborât. La un moment dat nu mai puteam nici așa, dar, ideea e alta. 15% din persoanele care erau acolo au încercat să încropeze o discuție cu cel de lângă. Restul epuizau acumulatorii telefoanelor. Singurele lucruri pentru care oamenii sunt gata să renunțe la telefoane pentru o clipă sunt evenimentele rutiere. Poate de-asta urmăresc știrile cu morți și răniți. Lipsa de obișnuit te trezește pentru o clipă.
Să fii un om social nu înseamnă să iubești lumea cu lucrurile ei dar înseamnă să fii parte activă în jurul tău, să încurajezi, să iubești, să te rogi, să schimbi ce poți.
Poate mulți n-au curaj, dar să vezi ce se deschid oamenii din jur dacă îi tratezi frumos. Încearcă și lasă rețelele pentru mai multe clipe, ca să vezi ce iese. Folosește internetul ca să crești spiritual nu ca să pierzi timpul.
Fii o parte activă a lui Hristos.

În bunătatea lui Dumnezeu, sunt cuprinse multe.
Ne-a iertat pentru că e har, dar ne-a dat la fiecare mai mult decât puteam spera. Nu ne face după păcatele noastre. Dacă ar fi așa probabil eram în cel mai negru colț al vieții acesteia. Are milă, cu toate că nu trece zi fără să păcătuim. Ceva tot facem.
Ne ascultă rugăciunile pentru iertare. E credincios cu toate că noi dovedim de multe ori altceva. Ne ține în picioare, ne îmbărbătează și ne aduce aminte că jos sunt doar cei înfrânți, pentru noi a biruit Hristos și oricât de jos ai fi există șansa să te ridici.
Ne păzește, cu toate că dacă am realiza mulțimea de pericole din care ne scapă în fiecare zi poate ne-am speria. La volan, mergând pe stradă, la spital, în scări de bloc, în curți, în diferite circumstanțe, Dumnezeu veghează asupra noastră. Noi ne petrecem ziua liniștiți și nu realizăm mereu că El ne-a salvat și aici.
Când ne este prea greu, ne mângâie cu iubirea lui cea mare. Rezolvă situații imposibile pentru om. Pare că nu este nici o ieșire și totuși Dumnezeu găsește întotdeauna o soluție surprinzătoare. Când suntem singuri sau când ne simțim ca ologul, fără ajutor, apare El, într-un fel sau altul. N-ai cum să nu-L adori.
Dumnezeu diseacă imposibilul. E soluția pentru irealizabil, pentru neputință, pentru nereușite, pentru boli incurabile, pentru minte și pentru suflet. Poate totul. Singurul care poate totul pe pământul acesta plin de limite.
Ce este incredibil pentru mintea omului poate El. A minunat doctori, intelectuali, oameni simplii, oameni căzuți. A bucurat triști, a mângâiat sărmani, a ridicat căzuți, a binecuvântat lacrimi și a înlocuit ura cu dragoste.
Psalmul 117 e scurt dar plin de semnificație. “Lăudați pe Domnul, toate neamurile, lăudați-L, toate popoarele. Căci mare este bunătatea Lui față de noi și credincioșia Lui ține în veci. Lăudați pe Domnul.”
Vă invit să-L lăudați cum puteți.

Necazurile și problemele nu scutesc pe nimeni. Fiecare biserică parcă le are pe-ale ei. Unii oameni sunt mai încercați ca alții. Tendința generală este să crezi că au păcătuit cu ceva, din acest motiv suferă. Nimic mai fals.
Când au trecut pe lângă orbul din naștere, ucenicii au crezut același lucru. Cineva trebuia să fi păcătuit de s-a născut omul acela așa. Mentalitatea își cerea drepturile. Au uitat de Iov, despre care chiar Dumnezeu spunea că nimeni nu este ca el și totuși nimeni nu a avut așa probleme cum a avut Iov.
Sunt oameni care suferă ca apoi Dumnezeu să-și arate măreția. E momentul să ne schimbăm mentalitatea. Trăim clipe în care harul ne inundă în orice moment. Dumnezeu nu ne face după păcatele noastre. Dacă n-ar fi fost așa, nu te găseai acum printre cei care citesc aceste cuvinte.
Mentalitatea învechită poate fi un obstacol în relația noastră cu Dumnezeu. Omul nou, când vede o problemă vede și un motiv pentru care să se roage știind că Dumnezeu este cel care va lucra.
Spiritual vorbind, toți am fost orbi din naștere cărora Isus ne-a redat vederea. Nu vedeam nimic și totuși a trecut Isus și s-a atins de ochii noștrii. Un astfel de om vindecat poartă recunoștință toată viața, nu arată cu degetul.
Să fim dar imaginile harului nu ale legii. Normalul te face să acuzi, te face să crezi că tu ești în regulă iar ceilalți nu, te face să nu te vezi așa cum ești. Harul îți aduce aminte cine ești și de unde ai venit.
Dar tot harul îți mai amintește și de ceea ce poți să faci pentru cei care nu văd, pentru cei care suferă, pentru cei care încă au obrajii curși de lacrimi. Dumnezeu încearcă pe cine iubește și să nu uităm, tot El are grijă să bucure inima deznădăjduită.
Cu Isus Hristos finalul va fi întodeauna unul fericit.

Frica de Domnul este începutul înțelepciunii. Nu teama teribilă și înspăimântătoare că Dumnezeu te va pedepsi dacă greșești. Este o frică specială, manifestată în respectul și iubirea pe care o porți lui Dumnezeu pentru tot ce a făcut pentru tine, motiv pentru care alegi să fii sfânt.
De câte ori nu vezi în biserică oameni flegmatici, care vin la închinare ca și cum se duc la film?! Ei nu au nici un stres, mestecă gumă, scot telefoanele și își fac de lucru, cântă și ei câteva versete, ies pe uși, intră înapoi, râd de ceilalți și se distrează.
Un comprotament care din păcate, în unele biserici este din ce în ce mai obișnuit. Unii creștini cred că dacă nu fac păcate cunoscute, “mari” e bine, dar nu-și dau seama că un astfel de comportament fără teamă de sfințenia lui Dumnezeu, fără respect și iubire pentru El, tot un fel de păcat e.
Motivul pentru care se întâmplă aceste lucruri este că nu există frică de Domnul ci doar o obișnuință ucigătoare de vieți. Românii spun că frica păzește pepenii. Teama de care vorbește Dumnezeu ne păzește să nu păcătuim.
Evlavia și respectul nu sunt un păcat. Lipsa lor poate deveni o capcană pentru sufletul celor implicați. Dumnezeu are nevoie de trăire, viață, pasiune și dragostea noastră.
Neprihăniții iubesc ce este sfânt, mila, îndurarea, bunătatea. Aceste lucruri se învață din respectul deosebit pe care îl porți lui Dumnezeu, teama sfântă de El.
Cel neprihănit când se întâmplă să cadă, se ridică. Frica de Domnul este iubirea pentru El.

Timpul este problema cu care fiecare om luptă dar nu reușește să o învingă niciodată. Suntem depășiți de timp în multe situații zilnice. N-avem timp pentru lucrurile esențiale, nici să mâncăm uneori, dar să mai petrecem timp cu cei iubiți.
Timpul lasă urme sau le șterge. Te face să uiți sau îți dovedește ce este de neuitat. Te face să îl petreci frumos sau să îl pierzi. Cu timpul nu poți să glumești, pur și simplu lui nu-i pasă. Poți să te bucuri de el sau alegi să îl petreci știind că oricum nu poate fi dat înapoi.
Timpul oferă regrete, dar nu poți face nimic pentru a recupera clipele duse pe apa vieții. Timpul te însărcinează să oferi atunci când e vremea potrivită pentru că va fi un moment în viață când nu mai ai cui.
Kennedy, marele președinte american spunea că trebuie să utilizezi timpul ca pe o unealtă nu ca pe o cârjă.
Un creștin face ca timpul să nu curgă fără un bine, fără un cuvânt bun, fără o încurajare, fără să lase urme de bucurie în inimi deznădăjduite și triste.
Habar n-avem cât timp avem. Ar trebui să profităm cum putem, cu mijloacele pe care le avem. Fericirea poate fi adusă prin lucruri mici, câteodată doar fiind acolo, la nevoie.
Timpul nu se supără nici la bine nici la rău. Dumnezeu la rău da, dar are har. Profitați de el, de timp, de har și de Dumnezeu.
Merită.