Trebuia să ne rugăm. Ne-am ridicat în picioare, ne-am pregătit, dar când m-am uitat în stânga întâmplător, l-am văzut pe el. Ieșise din buzunar și își luminase ecranul puternic pe Google. Era timp de rugăciune dar nu pentru toți. Sunt oameni care tot mai caută în timpul slujbei tot felul de lucruri.
Erau cântări frumoase în biserică, numai bune să Îl lauzi pe Dumnezeu. Atmosfera plină de har era presărată din loc în loc cu telefoane aprinse și capete plecate. Unele din ele căutau camera, altele nu știu ce căutau. Dar și atunci în laude a apărut, în mijlocul bucuriei, prietenul “smart”.
Nu mai vorbesc de ceea ce se întâmplă în timpul predicilor. Parcă atunci este apogeul de consum al datelor mobile. Toată lumea consumă mult. Tineri, oameni în etate, copii. Toți au nevoie de el atunci. Asta ca să dovedească fiecare că acolo unde este el e mai important decât acolo unde este Hristos.
Au fost și apeluri de la alții în timpul slujbei, apeluri nepreluate pe telefon de la unii care ar fi trebuit să știe că ești la biserică, dar au fost apeluri vocale nepreluate și de la amvon. Ultimele ce-i drept, mai timide și nebăgate în seamă decât pentru cinci minute. Sunau a rugăminți de încetare a “butonării” deșteptului de telefon în timpul slujbei, că e timp acasă destul.
O fi timp acasă dar nu e îndeajuns, se pare. Avem mare nevoie de el, mai ales la biserică. Dacă ne plictisește Dumnezeu lasă că ne distrează el, deșteptul, mai ales că știe să facă o mulțime de lucruri. Păcat că nu știe să mântuiască, să dea viață și să vindece că altfel nu mai frecventa nimeni pe Hristos.
Oricum, e deștept, deșteptul. Știe să te păcălească să crezi că dacă nu îți place ce auzi în biserică, poți alege acasă ce predică dorești să asculți, una după preferințe nu după cum vrea Hristos.
Acum a început școala. Nu-i așa că el, deșteptul de telefon, e mai comod de folosit să citești prostii decât o carte sau Biblia? E și mai atrăgător, mai subțire, mai frumos și dezinfectat cu spirt. Pare sfânt.
Odată cu el și noi părem mai deștepți și mai sfinți, dar din păcate, doar cu deșteptul de telefon în mână. Fără el am fi terminați.
Totuși, poate mai binecuvântați.

Săptămâna trecută citeam o statistică ce spunea că românii sunt pe primul loc în Europa la consumul de alcool. Nu era de ajuns că noi eram printre primii la felurile de înjurături. Noi, românii, n-am învățat nimic nici din istorie.
Vrem să fim binecuvântați și să ne meargă bine peste tot, dar uităm că cel care binecuvintează nu este nici președintele de stat, nici partidul politic, nici vreun om. Totul ține de Dumnezeu. Dacă vrea El suntem dar dacă nu, trebuie să ne schimbăm.
Pe Dumnezeu nu-L faci să te binecuvânteze înjurându-L, ignorându-L, disprețuindu-L sau uitându-L pur și simplu. Avem în țara asta o tradiție cruntă, aceea că nicio decizie importantă nu s-a luat apelând la Dumnezeu.
Când cerul nu este implicat în nimic ajungem de nimic. Ceea ce avem acum are un puternic gust de har și de îndurare. E limpede nemeritat. Trăim prin milă dar și îndurarea are un sfârșit. Singurul fără final e Dumnezeu.
Cine prețuiește România, se roagă pentru ea și se schimbă în asemănarea cu Hristos. Cine prețuiește România nu se lasă prins de febra tinereții, de avânt și de mreje deșarte cu origini profane. Isus în stradă este acceptat la evanghelizări sau când este indignat din pricina păcatului.
Suntem creștini dar nu prea suntem. Ne place să fim băgați în seamă, să se știe că existăm dar nu ne place postul, nu ne place rugăciunea, nu ne place disciplina și nici biserica. Ne alegem locașuri de cult după cum ne convine nouă, după câtă libertate e nu după cât Hristos e.
Împărțim bisericile după pantaloni, batic și statul pe bancă. Ne-a preocupat atât de tare libertatea că ne-am dezlegat de Hristos. Protejat de Isus nu ești când este scris pe mașină ci când este scris în inimă.
Ca să avem o Românie binecuvântată, trebuie să facem ceva. Ce facem?

Vara asta a avut de toate. Ploi, nunți, soare și evenimente nefericite. Toate cele. Încă nu s-a terminat. Și la nunți și la înmormântări sunt cam aceeași oameni plictisiți. Nu prea îi mișcă nimic, nici zâmbet, nici lacrimă. La plâns mai sunt ceva șanse.
La nunți sunt multe categorii. Unii care sunt acolo că le place. Alții sunt acolo că n-au alte opțiuni. Unii obligați de datorii, alții care așteaptă masa la restaurant dar și oameni care comentează tot timpul de toate. Sunt și cei care se bucură cu adevărat de miri.
La tristeți sunt mai puțini, unii care merg că trebuie, alții că-i obligă moralitatea sau biserica ori bunul simț. Puțini sunt cei care merg din pură empatie pentru persoana care s-a dus la cele veșnice. Sunt și cei care merg din respect pentru cei în viață.
M-am întrebat mereu ce au în comun toți acești oameni dintre care facem parte și noi. Mi se pare greu să răspund. Evenimentele ne adună și ne despart, ne apropie sau ne depărtează, ne împart sau ne înmulțesc, dar, toate Îl au la origine pe Dumnezeu.
Nu e bine ca omul să fie singur nici în viață nici la moarte. De obicei cei singuri sunt tare nefericiți. Am fost creați de Dumnezeu să fim împreună și la bine și la rău. Suntem oameni și avem nevoie de oameni lângă noi, nu de câini.
Cineva spunea că un animal poate fi mai bun ca un om. Eu spun că un animal e animal deși se comportă omenește câteodată și te încântă. Și mai spun și că un om e om chiar dacă uneori e mai rău ca un animal.
Un creștin iubește animalele dar nu le pune mai presus de oameni niciodată. Hristos și-a dat viața pentru tine nu pentru pisica ta.
Am obosit într-o lume în care oamenii ajung să meargă la nuntă cu prietenul său animalul de companie sau la înmormântare cu câinele cu ochelari de soare negrii.
Iubiți oamenii și apoi iubiți și animalele. Dar cine iubește omul iubește și pe Hristos.

Cineva spunea că dacă vrei să fii fericit, să ai zero așteptări de la ceilalți. Nu știu cât de adevărată este afirmația asta însă știu că noi creștinii ar trebui să avem destule așteptări unii de la alții. Apostolul Pavel scria că așteaptă lucruri mai bune de la noi.
Ca să nu fim dezamăgiți, ne putem proteja de ceilalți fără să avem nicio pretenție de la ei. Dar acest lucru nu e o scuză ca să nu facem nimic. Așa cum Isus a demonstrat că El este Lumina lumii, vindecând orbul din naștere, la fel trebuie să demonstrăm că suntem creștini reacționând și trăind în conformitate.
Credința fără fapte este mecanică, de fațadă, superficială, de paradă, să vadă toată lumea. Un om cu o credință care și face, are o etică înaltă, se ridică și luptă, lăsând pe cei batjocoritori fără replică.
Faptele fără credință au doar valoare morală pentru că în spatele lor nu e dorința de a-L glorifica pe Dumnezeu ci omul. Credința autentică te mișcă și când nu-ți convine și când nu e confortabil. Te lupți pentru ea dar nu cu pumnul ci cu dragostea.
Poate că mulți oameni n-au așteptări de la ceilalți, dar noi trebuie să fim oamenii care să-i surprindem, să-i uimim, care întodeauna să putem oferi un cuvânt bun, să fim alături, să dăm un telefon, să încurajăm.
Săptămâna trecută, câți s-au simțit binecuvântați pentru că i-ai încurajat? Dacă nu este nimeni înseamnă că este posibil să ajungi în momentul în care oamenii să nu aibă așteptări din partea ta.
Surprinde azi ca să fii binecuvântat mâine.

E greu să te rogi pentru cei care sunt în suferințe. Îți trec prin minte fel de fel de întrebări mai ales atunci când vezi că alții sunt vindecați și parcă la ai tăi nu se observă nici măcar o îmbunătățire.
Când Isus s-a dus să-l învieze pe Lazăr, mulți s-au întrebat aceleași lucruri, cum de pe orb a reușit să-l vindece iar pe Lazăr nu. Totuși Isus pregătea ceva mai însemnat. Problema nu era la El ci la ei, la cei ce întrebau.
Și azi este la fel. Problema nu este la Dumnezeu. El rămâne întodeauna neschimbat. Dificultățile sunt la noi. Primul lucru care le-a zis Isus acelor oameni din fața mormântului a fost să dea piatra la o parte.
Din cauza acelei pietre nu avem biruință. Stăm cu ea în brațe în fiecare zi. O luăm cu noi de acasă la serviciu, la biserică, în concediu, la școală, oriunde mergem. Necredința ne mănâncă relația cu Dumnezeu. Nici la cruce la Golgota nu o lăsăm.
Ca Dumnezeu să lucreze în viața noastră avem nevoie să dăm piatra la o parte. Dumnezeu poate și fără noi dar Hristos vrea să vadă credința noastră. Probabil că în fața acelei pietre mari ne simțim neputincioși, slabi și singuri. Chiar Marta, sora mortului, a avut un ultim moment de zvâcnire a necredinței în momentul în care a afirmat că miroase greu.
După piatra aceea e momentul adevărului. Acolo nu poate fi decât alb sau negru, viața sau moartea. Teama ne face să nu fim optimiști iar necredința ne îndoaie, până și pe cei mai credincioși. În loc să vedem cum lucrează Dumnezeu, ne îndoim și în ultima clipă. Miroase greu. E o boală grea. Nimeni nu a fost în stare să facă ceva.
Nu uitați, Isus a zis să dăm piatra la o parte și știe El de ce. Trebuie să facem culoar ca să se arate rezultatul rugăciunilor. Tot Isus ne învăța ca atunci când cerem ceva, să credem că am și primit lucrul respectiv și îl vom avea. Asta înseamnă să dai piatra la o parte. Să crezi că credința ta nu este în zadar și să fii sigur că Dumnezeu lucrează.
Isus i-a zis Martei în momentul acela de răbufnire a necredinței, “nu ți-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?”
Dați piatra la o parte și credeți.