Noi, singuri, nu puteam, dar Hristos a înviat!

Când L-au văzut pe crucea Golgotei, au murit toate visele pe care le-au avut. Ei erau ucenicii Celui Ce spusese lucruri grozave, Celui care a făcut minuni cum nu se mai văzuseră, Celui care le-a redat speranța unui viitor deosebit. Acolo însă, pironit de romani, s-a clătinat toată credința lor. S-au risipit fiecare pe unde au putut.

Erau dezamăgiți, derutați și afectați. Parcă nu mai aveau scop în viață. Se fereau de oamenii din jur și le era rușine. Mormântul era gol de trei zile și tot n-au înțeles. Cei doi ucenici erau pe drum spre Emaus, iar El li s-a alăturat în călătorie. Când a frânt pâinea cu ei, fără vin, cum promisese că El nu va mai bea decât nou în Împărăția Tatălui, și-au dat seama…

Și-au dat seama că viitorul lor era strălucitor, printre îngeri. Și-au dat seama că de fapt credința lor a primit o putere entuziasmantă. Dezamăgirea, deruta, dispăruse ca prin minune iar viața lor avea din nou scop. Și ce scop!

Hristos Cel înviat a dat sens la ce suntem astăzi. Învierea Lui a însemnat o mare schimbare. El a schimbat lumea care mergea fără șansă la cer. El a schimbat percepția asupra istoriei universului. El a schimbat oameni și i-a scos din mormintele vieții lor ca să se arate celor din jur iar aceștia să vadă minunea, Evanghelia vie care trăiește lângă ei.

Am fost morți, dar acum suntem vii. Aveam fiecare mormântul nostru cu piatra prăvălită în fața intrării. Nu se putea pătrunde în inimile noastre omenește vorbind. Singurul care ne putea schimba era Hristosul înviat. El a intrat, a dat piatra la o parte, iar noi am lăsat în urma noastră trecutul gol și fără de sens și scop.

Acum noi ne arătăm celorlalți care ne știau vechi, șifonați, amărâți și cei mai mulți sunt mirați de noi. Sunt mirați de hainele noastre albe, de opusul la ce-am fost, de Evanghelia mărturisită, de faptul că, de fapt, am înviat.

Noi, singuri, nu puteam, dar Hristos a înviat!