• Poezii,  Traian Dorz

    Când anii trec…

    Când anii trec ca norii şi oamenii ca vântul
    Viaţa noastră curge cu timpul ce-l trăim.
    Şi undeva în cale stă neştiut mormântul
    Şi nimeni nu cunoaşte în care ţintirim.

    Doamne-n calea dreaptă minte înţeleaptă 
    Dă-ne să umblăm
    Ca în veşnicie sfânta-mpărăţie 
    Dulce s-o gustăm.

    Când viaţa ni-i-nainte ne pare-atât de lungă
    Că nu ştim cum ar trece mai grabnic anii mei.
    Când viaţa ni-i în urmă am vrea să tot ne-ajungă
    Dar nu ne mai ajunge şi-o plângem singurei. 

    Când unicele lucruri le-avem cu-ndestulare
    Iubire, tinereţe, şi soţi, şi legământ
    Le risipim în patimi, şi-n râs, şi-n nepăsare
    Când le-am pierdut, zadarnic le mai plângem preţul sfânt.

    Când anii trec ca norii şi stările ca vântul
    O, suflet scump grijeşte-ţi avutul cel sublim.
    Oriunde mori, iubirea s-o ţii şi legământul
    Ca să învii cu ele din orice ţintirim.

  • Traian Dorz

    Aş vrea

    Aş vrea să fiu ce azi n-am fost
    În ziua mea pierdută:
    Înţelegînd al vieţii rost,
    Aş vrea să fiu străjer în post,
    Şi chiar plătind al jertfei cost,
    Eu să rămîn în luptă.

    Aş vrea să fiu ce n-am fost ieri
    Şi nicicînd înainte:
    Prin lumea plină de plăceri,
    Să fiu aşa cum Tu îmi ceri:
    Să nu m-abat spre nicăieri
    Din drumul vieţii sfinte.

    Aş vrea să fiu ce alţii nu-s
    Şi nici nu vor să fie:
    Mergînd prin viaţă spre apus,
    Să nu mă las de valuri dus,
    Şi să mă `nalţ mereu mai sus,
    Din timp spre veşnicie.

    Aproape-aş vrea să fiu oricînd
    De cei ce trec prin lume
    Sub greul crucii suspinînd,
    Dar şi de cei căzuţi din rînd,
    Rămaşi în urmă, sîngerînd,
    Răniţi fără de nume.

    Aş vrea să fiu un simplu glas
    Care să strige-ntruna,
    Că din al mîntuirii ceas
    Secunde doar au mai rămas.
    Iar cei de azi nu vin pe vas,
    Se pierd pe totdeauna.

    Aş vrea să fiu acel argat
    La care El să-i spună
    Cînd Se va-ntoarce ca-Mpărat,
    Privind la tot ce am lucrat
    Cu-acei talanţi ce mi-i i-a dat:
    „Ó, bine, slugă bună!“

    Şi aş mai vrea să fiu ceva:
    O rază lucitoare!
    Şi strălucind în lumea rea,
    Să duc lumină undeva,
    Să încălzesc pe cineva,
    Şi să mă-ntorc în soare.

  • Poezii,  Traian Dorz

    Am tot strigat

    Am tot strigat, — de când tot strig
    îmi e şi greu să tot mai spun
    dar strig, căci ştiu că vine ziua
    să ştiţi că n-am fost eu nebun.

    Am tot chemat, — de când tot chem
    şi ură poate că-mi purtaţi
    dar chem, căci ştiu că vine ziua,
    când veţi striga înspăimântaţi.

    Am tot mustrat, — de când tot mustru 
    e tot mai gol în jurul meu
    dar tot nu tac, căci vine ziua 
    cu blestemul lui Dumnezeu.

    Am tot venit — şi tot mai vin
    să spun că încă mai e har 
    să spun, căci ştiu că vine ziua 
    cu plâns şi ţipăt în zadar.

    Am tot înştiinţat — şi mai 
    răbdaţi-mi să vă-nştiinţez
    căci ştiu ce-aproape este ziua 
    cu-nfricoşatul morţii crez.

    Veţi face şi-acum tot ce vreţi,
    cum aţi făcut şi pân-acum 
    dar scumpul mântuirii preţ 
    amar se va plăti cu scrum.

  • Alexandru Fintoiu

    Nu va pacaliti

    Astăzi este ziua în care o parte din cei din jur fac statuie minciunii, o împodobesc frumos și o vând bine. Așa este românul, face haz de necaz. Ce nu înțeleg este cum cineva care zice că e credincios se distrează pe tema mințind pe alții.

    Ziua păcălelii a plecat din evul mediu, cel puțin așa se zice, când un sfânt pe nume Sisoe obișnuia ca pe această dată să păcălească un alt sfânt, Antonie. Nu știu cum se face că poveștile de genul au la bază sfinți. Probabil simțeau nevoia să se murdărească din când în când ori să se păcălească pe ei înșiși.

    Realitatea din ziua de astăzi este că suntem mințiți în fiecare zi fără să mai fie nevoie de o dată anume. Reclamele mint, știrile mint, meșterii mint, guvernele mint și ne dăm seama că nu se poate să trăim în această lume fără să ni se întâmple să fim mințiți măcar o dată.

    Și cum ce este rău se ia ca râia, oamenilor le place să prostească pe alții. Aprilie este o lună frumoasă, e păcat că debutează cu minciuni. Ironic este că se încheie sărbătorind Calea, Adevărul și Viața – învierea lui Hristos.

    Pare că în viața orice lucru bun are și o imitație proastă. Vrei să faci bine, răul stă lipit. Avem nevoie de putere de la Dumnezeu și nu se poate obține cochetând cu păcate și greșeli.

    E o primăvară frumoasă atât timp cât facem lucruri curate și sfinte. Mizeria de afară, nu are rost să o strângem și să o aducem în casă. Eventual, ar trebui să fim un exemplu și să o punem în tomberoane. Așa ne păstrăm sfinți. Inima nu e coș de gunoi.

    Spuneți adevărul din inimă.