– O, om!…
O, om!… ce mari raspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
De tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la alţii-o dai,
căci ea mereu spre iad sau rai
pe mulţi o să-i îndrume!
Ce grijă trebuie să pui
în viata ta, în toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus... şi-n veci nu-l mai aduni,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odată.
Ai spus o vorbă – vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va veseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va-ntina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt – cuvântul scris
e-un leac sau e-o otravă!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
rămâne-n urmă-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis,
spre-ocară sau spre slavă.
Spui o cântare – viersul tau
rămâne dupa tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăţie sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de ruşine!
Arăţi o cale – calea ta
în urma ta nu piere.
E calea bună sau e rea,
va prabuşi sau va-nălţa,
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.
Trăieşti o viaţă – viaţa ta
e una, numai una;
ar fi, tu nu uita,
cum ţi-o trăieşti, vei câştiga
ori fericirea-n veci prin ea,
ori chin pe totdeauna!…
O, om!... ce mari răspunderi ai,
tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui în grai,
ce laşi prin pilda care-o dai,
pe mulţi, pe mulţi, mereu spre rai
sau iad o să-i îndrume.
O, nu uita!... fii credincios,
cu grijă şi cu teamă!
Să laşi în urmă luminos
un grai, un gând, un drum frumos! –
Căci pentru toate, ne-ndoios,
Odata vei da seama!...De ce (nu) merg oamenii la Biserică ?
Unii vin fiindcă le place, alții vin că n-au ce face,
Unii vin c-aşa se face, alții vin să-i laşi în pace.
Unii vin să trăncănească, limba nu le-o poți lega
Alții vin să se-ntâlnească, parcă vin la cafenea.
Unii nu vin de căldură, alții că le e prea rece,
Unii că-i prea multă lume, alții că-s numa vreo zece.
Unii vin fiindcă le place, alții vin că n-au ce face,
Unii vin că-aşa se face, alții vin să-i laşi în pace.
Şi văzându-ne-mpreună, Domnu-ntreabă cam aşa: „Pentru Mine-n adunare, oare vine cineva?” ……………………………………………………………………………
Completare şi concluzie:
Unii vin că au o soacră cele face viaţa acră Unii vin căci la balcoane, poţi dormi fără paltoane.
Iar pentru că-s microfoane, îşi pun în urechi tampoane.
Unii vin c-afară-i rece, alţii vin doar de la zece.
Unii vin ca să bârfească, sufletul să-ţi otrăvească
Unii vin de zeci de ani, da-s în lume tot orfani.
Unii vin să dueleze, alţii vin ca să sfideze.
Unii vin să etaleze arta de la coafeze.
Unii vin si dau din coate, fiindc-aici totul se poate
Cu parfum dela Avon, ei se suie la amvon Şi tot plictisesc o sală, până când râmâne goală.
Unii vin cu erezii, alţii vin şi spun prostii. Unii vin în piei de oaie dar sunt lupi care jupoaie.
DECI RÂMANE o întrebare?
Cine-i CAP în Adunare?
E prezent Domnul Isus, Fiindcă El aşa a spus!
De-s acolo doi sau trei, din aceea ce-s ai Mei,
Eu sunt în mijlocul lor, fiindcă e al meu popor!
Să nu fie dezbinare, că-i neghină-n Adunare!
Va veni şi ziua-n care va răspunde fiecare!
Unii vin fiindcă-s MIREASĂ şi de MIRE lor le pasă,
Şi-acei UNII sunt toţi UNA şi vor fi pe TOTDEAUNA!Un vierme mic
E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,
cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-și pune creionul între dinți.
“Şopârlele-s frumoase… şi-s repezi… şi-s cuminţi.”
Uşor el dă o filă. Şi alta… Şi-ncă una.
Apare papagalul… păunul şi păuna…
şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
şi un… Dar stai… afară… cine-a scâncit la uşă?
Băiatul stă și-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă: “E cineva?” Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? — Mi-e frig… îngheţ…
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
— Dar cine eşti? Mi-e frică. — Sunt mic… — Să-ntreb
pe tata!
— Nu-l întreba! Deschide că plouă cu găleata!
Şi-apoi ştiu basme multe şi ghicitori un sac!
— Dar cine eşti? — Un vierme… — O, viermii nu
prea-mi plac.
— Dar eu sunt mic… o scamă… Şi, când mă fac covrig,
abia mă vezi. Hai, trage zăvorul că mi-e frig!
Şi i-a deschis băiatul: — Noroc şi seară bună!
— Noroc… Dar unde-i ploaia? — A stat… Nu vezi că-i
lună?
— Hi – hi! … A fost o glumă ca să mă laşi pe prag…
Dar stai, nu-nchide uşa că după mine trag
un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod…
—Sunt eu! Dar cartea unde-i? Ia dă-mi-o să ţi-o rod!
Apoi o să dăm fuga pe mese şi prin blide
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă!
— O bufniţă? Mi-e frică! — Dar bufniţa e blândă…
— Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umbli noaptea şi ziua să te-ascunzi!
Să fii ascuns de mama, de tata… Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin…
— Eu… Mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti…
— Eu ştiu că vulpea strică… — Ce? — Viile… — Poveşti!
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi!
— Dar e păcat… — N-ai teamă! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute…
Şi-acum… deschide-n lături, că vine… vine iute…
o zână fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
slăvitei caracatiţi!… încolăcimii sale!
— Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară !… Prea târziu…
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
dau uşa de perete. Şi umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze…
Ce rece-mbrăţişare! Cum i se frânge trupul!…
— Aşaa! sunt deznădejdea! Acum… apare lupul!
Vai! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată…
E lupul ce rânjeşte… şi vine… vine… “Tată!”
Ca trăsnetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de pe copil se rup.
— Tu dormi? îi spune tata. Şi lecţia n-ai scris!
Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost… vis…*
“Minciuna nu-i o crimă”, se spune câteodată.
“E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată…”
Nu, floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când deznădejdea, trecând în grabă pragul,
te faci să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună… Prima.
Minciuna o e crimă? E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme! Tu strigă-n grabă: “Tată!”
Prin sângele salvării loveşte pe duşman!
Alungă primul oaspe, căci ultimu-i Satan!Decaloguri comparative
Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor…
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş…
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.Asculta
Ascultă. Se-aude un glas.
Se-aude o şoaptă ciudată.
Şi poate în piept, un talaz,
începe să bată.Ascultă. Ori nu-l mai cunoşti?
Şi totuşi e-atât de aproape!
În el e un freamăt de oşti,
un murmur de ape.Ascultă. Ce largi simfonii!
Şi parcă… demult… înainte
ţi-era cunoscut. Nu-l mai ştii!
Ia adu-ţi aminte!…Odată când primul păcat
te-a frânt sub întâia povară…
Atunci ţi-a vorbit răspicat
prima oară.Apoi… ţi-aminteşti?… undeva…
se vorbea de Isus, de salvare.
Tu nu ţi-ai dat seama. Era
a doua chemare.De-atunci, din zori când te scoli,
şi noaptea când liniştea creşte,
prin oameni, prin visuri, prin boli,
mereu îţi vorbeşte.Şi simţi un fior. Dar degrabă
păcatul te cheamă, te cere.
– Ce-a fost? conştiinţa te-ntreabă.
– Nimic. O părere.Nimic? Să te-ascunzi cu-o minciună?
Nimic? E un duh ce se joacă?
E-un foşnet de frunze? O glumă?
O vorbă de cloacă?Ascultă. Acel ce-ţi vorbeşte,
prin visuri, prin bolta senină,
e glasul ce-n veci porunceşte:
Să fie lumină!E glasul ce-a scos din cămară
şi firul de iarbă, şi pomul,
şi leul, şi gâza ce zboară,
şi omul!E glasul ce-n Raiul pierdut,
pe urmele şoaptei infame,
striga către omul căzut:
Adame!E glasul rostind cu amar
osânda ce-a fost să rămână:
„Ţărână, întoarce-te dar
din nou în ţărână!”E tunetul larg pe Sinai,
ce-aduce din cer, printre stele,
poruncile sfinte, dar, vai!
cât de grele!E glasul de sute de ani,
ce tot mai puternic străbate:
„Ferice de voi cei sărmani
cu inimi curate!”Căci Tatăl atât v-a iubit
c-a dat Fiul Său sub ocară,
ca oricine crede în El
să nu piară!”Şi toate acestea ce sunt?
Un foşnet zadarnic de toamnă?
Chemarea Părintelui Sfânt
nimic nu înseamnă?Ascultă. Cu-acelaşi ecou,
Acel ce-ţi dă viaţă şi pâine,
din nou îţi vorbeşte, din nou.
Acuma. Dar mâine?Ascultă. El vine curând
să cheme pe nume pe-ai Săi.
O, cum vei privi tremurând
albastrele căi?Ascultă. Căci vremea s-a dus
şi nu-ţi mai rămâne prea multă.
Dar vino acum la Isus!
Şi-ascultă!…