Month: March 2019

Fiul omului. Ioan 3:13

Published / by

Cât de des a folosit Mântuitorul titlul acesta! Dacă ar fi vrut, ar fi putut să vorbească întotdeauna despre Sine ca despre Fiul lui Dumnezeu, „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9:6). Dar iată umilinţa lui Isus! Preferă şă fie numit „Fiul omului”. Să învăţăm o lecţie de umilinţă de la EL. Să nu ne mândrim niciodată cu titluri măreţe. Aici se află, totuşi, un gând mult mai plăcut. Isus iubeşte atât de mult omenirea încât îi place să o onoreze, fiindcă este o mare onoare, într-adevăr, şi o mare demnitate, să-L poţi numi pe Isus „Fiul omului”. El doreşte să aşeze stele regale pe pieptul omenirii, arătând dragostea lui Dumnezeu faţă de sămânţa lui Avraam. „Fiul omului” — de fiecare dată când a rostit aceste cuvinte, El a aşezat o aură pe fruntea copiilor lui Adam. Totuşi, poate că următorul gând este încă şi mai preţios. Isus Christos s-a numit „Fiul omului” ca să-şi exprime simpatia şi identificarea cu poporul Său. Prin aceasta ne aminteşte că El este Cel de
care ne putem apropia fără frică. Putem să-I spunem toate, durerile şi necazurile noastre, fiindcă El, ca Om, le cunoaşte din experienţa. Fiindcă a suferit ca un Fiu al omului, El este în stare să ne ajute şi să ne mângâie. Fii binecuvântat, scumpul nostru Isus! De vreme ce foloseşti pentru totdeauna numele care te mărturiseşte ca Frate şi rudă a noastră, datoria noastră este să-Ţi slăvim harul, umilinţa şi dragostea.

Priveşte cum Isus s-a dăruit
Iubirii noastre nedesâvârşite,
Şi prin iubirea Sa a dovedit
Că inimile noastre sunt sfinţite.
Când îşi aude Numele slăvit
In fapte şi în vorbele de noi rostite,
Acordă celor care L-au iubit
Comori de dragoste şi suflete-nnoite.

Cu o sărutare vinzi tu pe Fiul Omului? Luca 22:48

Published / by

Sărutul duşmanului este înşelător. Permiteţi-mi să fiu prevăzător când lumea îmi zâmbeşte, fiindcă este posibil să mă trădeze, ca şi pe Mântuitorul, cu un sărut. Când un om atacă religia, are de obicei respect pentru ea. Lăsaţi-mă să mă feresc de ipocrizia mieroasă care este masca ereziei şi necredinţei. Cunoscând aparenţa înşelătoare a nedreptăţii, permiteţi-mi să fiu înţelept ca un şarpe şi să evit vicleşugurile duşmanului. „Băiatul fără minte” (Proverbe 7:7) a fost dus la moarte de sărutul femeii străine. Fie ca sufletul meu să fie pregătit astăzi, iar „bubele ademenitoare” (vers. 7) ale lumii să nu aibă nici un efect. Duh prea Sfânt, nu mă lăsa pe mine, sărman fiu al omului, să fiu vândut cu un sărut! Dar dacă mă fac vinovat de acelaşi păcat ca Iuda, ,fiul pierzării” (Ioan 17:12). Am fost botezat în numele lui Isus, sunt membru al bisericii Sale vizibile, stau la masa comuniunii — toate acestea sunt ca nişte sărutări. (Sunt oare sincer? Dacă nu, sunt un trădător nemernic. Trăiesc în lume la fel de nepăsător ca ceilalţi, şi mă consider urmaş al lui Isus? Dacă este aşa, îmi transform religia în obiect de batjocură, și îi conduc pe oameni să-şi bată joc de numele pe care îl port. Cu siguranţă că sunt un Iuda dacă fac aşa, şi ar fi mai bine pentru mine „să nu mă fi născut niciodată” (Marcu 14:21). îndrăznesc să sper că sunt curat? Arunci, Doamne, ţine-mă curat. O Doamne, fă-mă sincer şi cinstit. Păzeşte-mă de orice înşelăciune. Nu mă lăsa să-mi trădez Mântuitorul. Te iubesc, Isuse, şi chiar dacă te îndurerez adesea, doresc să-ţi rămân credincios până la moarte. O Doamne, fereşte-mă de ambiţie şi mândrie, şi nu mă lăsa să ard la sfârşit fiindcă mi-am trădat învăţătorul cu un sărut.

Copaci infloriti si roade

Published / by

Înfloresc copacii. Așa de frumos întâmpină ei un nou început! Nicio floare nu este la fel, dar toate sunt superbe. Așa se transformă și viața omului care Îl cunoaște pe Isus. E plin de flori, de bucurie, oriunde merge, duce primăvara cu el.

Omul care a primit mântuirea arată promițător. Florile bucuriei lui sunt garanția roadelor asta dacă nu se va găsi vreun ger să strice ceea ce a început Hristos. Pomii îmbrăcați în parfum și haine colorate te bine dispun. Tuturor ne plac, dar, cu timpul florile dispar și pare că ceea ce a fost frumos a devenit banal, într-o lume obișnuită.

Viața colorată de drag și bucurie se transformă într-o viață obișnuită cu bune și rele. Nu mai pare nimic special și copacii înfloriți devin ca toți copacii, acoperiți de frunze. Nu deosebești de la distanță care e mântuitul dintre ei.

Florile transformate în roade mici și verzi, sunt ascunse cu grijă în haina obișnuitului. Ai nevoie să te apropi cu mai mult de un salut ca să știi că dincolo de frunze se vede cerul. Pe măsură ce trece timpul, roadele cresc. Noi ne-am dori repede dar nu se poate așa. Trebuie ca roadele pomului să treacă și prin ploi și prin arșiță, ca să devină dulci.

Noi avem impresia că haina colorată și frumoasă s-a pierdut în vuietul zilelor, dar nu-i adevărat. Nu putea rămâne floare ca s-o admiri de la distanță, trebuia să devină fruct să îți hrănească interiorul. Acest lucru Îl dorește Hristos. Multe interioare transformate prin cuvântul celor schimbați deja ori prin promisiunea hainelor înflorite de primăvară.

Până la urmă, viața noastră de la Hristos încoace, începe ca un copac înflorit și continuuă cu roade. Dar, dacă vine gerul peste flori, rămânem doar cu impresia că am mers bine și sfârșim tăiați. De aceea, rezistați. Gerul nu mai are putere pentru că primăvara este aici.

Fiți tari, înfloriți și aduceți roadă.

– O, om!…

Published / by
O, om!… ce mari raspunderi ai 
de tot ce faci pe lume!
De tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la alţii-o dai, 
căci ea mereu spre iad sau rai
pe mulţi o să-i îndrume!

Ce grijă trebuie să pui
în viata ta, în toată, 
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus... şi-n veci nu-l mai aduni, 
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odată.

Ai spus o vorbă – vorba ta, 
mergând din gură-n gură, 
va veseli sau va-ntrista, 
va curăţi sau va-ntina, 
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt – cuvântul scris
e-un leac sau e-o otravă!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
rămâne-n urmă-un drum deschis
înspre Infern sau Paradis, 
spre-ocară sau spre slavă.

Spui o cântare – viersul tau
rămâne dupa tine
îndemn spre bine sau spre rău, 
spre curăţie sau desfrâu, 
lăsând în inimi rodul său
de har sau de ruşine!

Arăţi o cale – calea ta
în urma ta nu piere.
E calea bună sau e rea, 
va prabuşi sau va-nălţa, 
vor merge suflete pe ea
spre rai sau spre durere.

Trăieşti o viaţă – viaţa ta
e una, numai una;
ar fi, tu nu uita, 
cum ţi-o trăieşti, vei câştiga
ori fericirea-n veci prin ea, 
ori chin pe totdeauna!…

O, om!... ce mari răspunderi ai, 
tu vei pleca din lume!
Dar ce scrii azi, ce spui în grai, 
ce laşi prin pilda care-o dai, 
pe mulţi, pe mulţi, mereu spre rai
sau iad o să-i îndrume.

O, nu uita!... fii credincios, 
cu grijă şi cu teamă!
Să laşi în urmă luminos
un grai, un gând, un drum frumos! –
Căci pentru toate, ne-ndoios, 
Odata vei da seama!... 

De ce (nu) merg oamenii la Biserică ?

Published / by
Unii vin fiindcă le place, alții vin că n-au ce face, 
Unii vin c-aşa se face, alții vin să-i laşi în pace.
Unii vin să trăncănească, limba nu le-o poți lega
Alții vin să se-ntâlnească, parcă vin la cafenea.
Unii nu vin de căldură, alții că le e prea rece,
Unii că-i prea multă lume, alții că-s numa vreo zece.
Unii vin fiindcă le place, alții vin că n-au ce face,
Unii vin că-aşa se face, alții vin să-i laşi în pace.
Şi văzându-ne-mpreună, Domnu-ntreabă cam aşa: „Pentru Mine-n adunare, oare vine cineva?” ……………………………………………………………………………
Completare şi concluzie:
Unii vin că au o soacră cele face viaţa acră Unii vin căci la balcoane, poţi dormi fără paltoane.
Iar pentru că-s microfoane, îşi pun în urechi tampoane.
Unii vin c-afară-i rece, alţii vin doar de la zece.
Unii vin ca să bârfească, sufletul să-ţi otrăvească
Unii vin de zeci de ani, da-s în lume tot orfani.
Unii vin să dueleze, alţii vin ca să sfideze.
Unii vin să etaleze arta de la coafeze.
Unii vin si dau din coate, fiindc-aici totul se poate
Cu parfum dela Avon, ei se suie la amvon Şi tot plictisesc o sală, până când râmâne goală.
Unii vin cu erezii, alţii vin şi spun prostii. Unii vin în piei de oaie dar sunt lupi care jupoaie.
DECI RÂMANE o întrebare?
Cine-i CAP în Adunare?
E prezent Domnul Isus, Fiindcă El aşa a spus!
De-s acolo doi sau trei, din aceea ce-s ai Mei,
Eu sunt în mijlocul lor, fiindcă e al meu popor!
Să nu fie dezbinare, că-i neghină-n Adunare!
Va veni şi ziua-n care va răspunde fiecare!
Unii vin fiindcă-s MIREASĂ şi de MIRE lor le pasă,
Şi-acei UNII sunt toţi UNA şi vor fi pe TOTDEAUNA!

Un vierme mic

Published / by

E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,
cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-și pune creionul între dinți.
“Şopârlele-s frumoase… şi-s repezi… şi-s cuminţi.”
Uşor el dă o filă. Şi alta… Şi-ncă una.
Apare papagalul… păunul şi păuna…
şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
şi un… Dar stai… afară… cine-a scâncit la uşă?
Băiatul stă și-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă: “E cineva?” Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? — Mi-e frig… îngheţ…
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
— Dar cine eşti? Mi-e frică. — Sunt mic… — Să-ntreb
pe tata!
— Nu-l întreba! Deschide că plouă cu găleata!
Şi-apoi ştiu basme multe şi ghicitori un sac!
— Dar cine eşti? — Un vierme… — O, viermii nu
prea-mi plac.
— Dar eu sunt mic… o scamă… Şi, când mă fac covrig,
abia mă vezi. Hai, trage zăvorul că mi-e frig!
Şi i-a deschis băiatul: — Noroc şi seară bună!
— Noroc… Dar unde-i ploaia? — A stat… Nu vezi că-i
lună?
— Hi – hi! … A fost o glumă ca să mă laşi pe prag…
Dar stai, nu-nchide uşa că după mine trag
un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod…
—Sunt eu! Dar cartea unde-i? Ia dă-mi-o să ţi-o rod!
Apoi o să dăm fuga pe mese şi prin blide
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă!
— O bufniţă? Mi-e frică! — Dar bufniţa e blândă…
— Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umbli noaptea şi ziua să te-ascunzi!
Să fii ascuns de mama, de tata… Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin…
— Eu… Mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti…
— Eu ştiu că vulpea strică… — Ce? — Viile… — Poveşti!
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi!
— Dar e păcat… — N-ai teamă! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute…
Şi-acum… deschide-n lături, că vine… vine iute…
o zână fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
slăvitei caracatiţi!… încolăcimii sale!
— Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară !… Prea târziu…
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
dau uşa de perete. Şi umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze…
Ce rece-mbrăţişare! Cum i se frânge trupul!…
— Aşaa! sunt deznădejdea! Acum… apare lupul!
Vai! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată…
E lupul ce rânjeşte… şi vine… vine… “Tată!”
Ca trăsnetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de pe copil se rup.
— Tu dormi? îi spune tata. Şi lecţia n-ai scris!
Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost… vis…

*

“Minciuna nu-i o crimă”, se spune câteodată.
“E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată…”
Nu, floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când deznădejdea, trecând în grabă pragul,
te faci să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună… Prima.
Minciuna o e crimă? E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme! Tu strigă-n grabă: “Tată!”
Prin sângele salvării loveşte pe duşman!
Alungă primul oaspe, căci ultimu-i Satan!

Decaloguri comparative

Published / by

Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor…
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş…
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

Asculta

Published / by

Ascultă. Se-aude un glas.
Se-aude o şoaptă ciudată.
Şi poate în piept, un talaz,
         începe să bată.

Ascultă. Ori nu-l mai cunoşti?
Şi totuşi e-atât de aproape!
În el e un freamăt de oşti,
         un murmur de ape.

Ascultă. Ce largi simfonii!
Şi parcă… demult… înainte
ţi-era cunoscut. Nu-l mai ştii!
         Ia adu-ţi aminte!

…Odată când primul păcat
te-a frânt sub întâia povară…
Atunci ţi-a vorbit răspicat
         prima oară.

Apoi… ţi-aminteşti?… undeva…
se vorbea de Isus, de salvare.
Tu nu ţi-ai dat seama. Era
         a doua chemare.

De-atunci, din zori când te scoli,
şi noaptea când liniştea creşte,
prin oameni, prin visuri, prin boli,
         mereu îţi vorbeşte.

Şi simţi un fior. Dar degrabă
păcatul te cheamă, te cere.
– Ce-a fost? conştiinţa te-ntreabă.
         – Nimic. O părere.

Nimic? Să te-ascunzi cu-o minciună?
Nimic? E un duh ce se joacă?
E-un foşnet de frunze? O glumă?
         O vorbă de cloacă?

Ascultă. Acel ce-ţi vorbeşte,
 prin visuri, prin bolta senină,
e glasul ce-n veci porunceşte:
         Să fie lumină!

E  glasul ce-a scos din cămară
şi firul de iarbă, şi pomul,
şi leul, şi gâza ce zboară,
         şi omul!

E glasul ce-n Raiul pierdut,
pe urmele şoaptei  infame,
striga către omul căzut:
         Adame!

E  glasul rostind cu amar
osânda ce-a fost să rămână:
“Ţărână, întoarce-te dar
         din nou în ţărână!”

E tunetul larg pe Sinai,
ce-aduce din cer, printre stele,
poruncile sfinte, dar, vai!
         cât de grele!

E glasul de sute de ani,
ce tot mai puternic străbate:
“Ferice de voi cei sărmani
         cu inimi curate!”

Căci Tatăl atât v-a iubit
c-a dat Fiul Său sub ocară,
ca oricine crede în El
         să nu piară!”

Şi toate acestea ce sunt?
Un foşnet zadarnic de toamnă?
Chemarea Părintelui Sfânt
         nimic nu înseamnă?

Ascultă. Cu-acelaşi ecou,
Acel ce-ţi dă viaţă şi pâine,
din nou îţi vorbeşte, din nou.
         Acuma. Dar mâine?

Ascultă. El vine curând
să cheme pe nume pe-ai Săi.
O, cum vei privi tremurând
         albastrele căi?

Ascultă. Căci vremea s-a dus
şi nu-ţi mai rămâne prea multă.
Dar vino acum la Isus!
         Şi-ascultă!…

O, om

Published / by

O, om!… Ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume
– De tot ce spui în scris sau grai,
De pilda ce la alţii-o dai
Căci ea mereu spre Iad sau Rai
Pe mulţi o să-i îndrume.

Ce grijă trebuie să pui
În viaţa ta, în toată
Căci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus… şi-n veci nu-l mai aduci
Dar vei culege roada lui
Ori viu, ori mort, odată.

Ai spus o vorbă – vorba ta,
Mergând din gură-n gură,
va veseli sau va-ntrista,
Va curăţi sau va-ntina,
Rodind sămânţa pusă-n ea
De dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt – cuvântul scris
E-un leac sau e-o otravă!
Tu vei muri, dar tot ce-ai zis
Rămâne-n urmă-un drum deschis
Înspre Infern sau Paradis
Spre-ocară sau spre slavă.

Spui o cântare – versul tău
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău,
Spre curăţie sau desfrâu
Lăsând în inimi rodul său
De har sau de ruşine.

Arăţi o cale – calea ta
În urma ta nu piere
E calea bună sau e rea
Va prăbuşi sau va-nălţa
Vor merge suflete pe ea
Spre Rai sau spre durere.

Trăieşti o viaţă – viaţa ta
E una, numai una
Oricum ar fi, tu nu uita
Cum ţi-o trăieşti vei câştiga
Ori fericirea-n veci prin ea
Ori chin pe totdeauna.

O, om!… Ce mari răspunderi ai!
Tu vei pleca din lume
Dar ce scrii azi, ce spui în grai
Ce laşi prin pilda care-o dai,
Pe mulţi, pe mulţi mereu spre Rai
Sau Iad o să-i îndrume.

O, nu uita!… Fii credincios
Cu grijă şi cu teamă!
– Să laşi în urmă luminos
Un grai, un gând, un drum frumos!
Căci pentru toate ne-ndoios
Odată vei da seamă!

Gand de primavara

Published / by

Se apropie prima zi de primăvară. Ea totdeauna e specială. Cu ultima clipă de dragoste, Hristos ne-a arătat că a iubit până la capăt. S-a jertfit pe Sine ca să ne înflorească pe noi, ca să fim plini de suc și verzi, ca să iubim și să ne tranformăm.
Primăvara asta vă doresc să înfloriți, să duceți frumosul cu voi și să arătați și altora harul. Să ne gândim că ar fi ultima primăvară, ce-ați face? Omul ar face orice în ultima lui clipă. Dacă ar fi ultimul buchet de flori ce l-ai putea cumpăra pentru ea, cum ar arăta?
Dacă ar fi ultima dată când ai păși într-o biserică, cum te-ai purta? Dacă nu ai mai putea vorbi și ar fi ultimele clipe în care ai spune ceva cuiva, ce ai spune? Lui Dumnezeu ce I-ai adresa?
Nicolae Iorga spunea că omul pierde în viață ani și la moarte cerșește o clipă. Parcă suntem specialiști în a pierde lucruri cu adevărat importante. Sau, mai rău, ni se pare că avem timp pentru lucrurile frumoase, ce-ar fi să le facem mai târziu? Mulți gândesc așa.
Așa amână omul și pe Dumnezeu. Mâine, primăvara cealaltă, peste doi ani, până când ocazia este pierdută. Așteptăm să vine zile de sărbătoare ca să ne bucurăm și uităm să ne bucurăm azi. Așteptăm să fim cu cei dragi și apoi ne adesăm vorbe urâte.
Pe cel care este întodeauna cu noi îl prețuim cel mai puțin iar când nu mai e, îl regretăm cel mai mult. O alergare nesfârșită după fericire care nu se împacă niciodată cu nevoia noastră de a fi bucuroși.
Cel mai frumos ar fi ca la începutul acesta de primăvară să ne uităm în oglindă, să ne amintim ce-am fost, să vedem unde suntem și să ne schimbăm viața. Biblia e oglinda.
Dacă o întrebăm cine este cel mai frumos din universul acesta, ne va oferi un singur nume: Hristos.
Primăvara seamănă cu El.