Frica de Domnul este începutul înțelepciunii. Nu teama teribilă și înspăimântătoare că Dumnezeu te va pedepsi dacă greșești. Este o frică specială, manifestată în respectul și iubirea pe care o porți lui Dumnezeu pentru tot ce a făcut pentru tine, motiv pentru care alegi să fii sfânt.
De câte ori nu vezi în biserică oameni flegmatici, care vin la închinare ca și cum se duc la film?! Ei nu au nici un stres, mestecă gumă, scot telefoanele și își fac de lucru, cântă și ei câteva versete, ies pe uși, intră înapoi, râd de ceilalți și se distrează.
Un comprotament care din păcate, în unele biserici este din ce în ce mai obișnuit. Unii creștini cred că dacă nu fac păcate cunoscute, “mari” e bine, dar nu-și dau seama că un astfel de comportament fără teamă de sfințenia lui Dumnezeu, fără respect și iubire pentru El, tot un fel de păcat e.
Motivul pentru care se întâmplă aceste lucruri este că nu există frică de Domnul ci doar o obișnuință ucigătoare de vieți. Românii spun că frica păzește pepenii. Teama de care vorbește Dumnezeu ne păzește să nu păcătuim.
Evlavia și respectul nu sunt un păcat. Lipsa lor poate deveni o capcană pentru sufletul celor implicați. Dumnezeu are nevoie de trăire, viață, pasiune și dragostea noastră.
Neprihăniții iubesc ce este sfânt, mila, îndurarea, bunătatea. Aceste lucruri se învață din respectul deosebit pe care îl porți lui Dumnezeu, teama sfântă de El.
Cel neprihănit când se întâmplă să cadă, se ridică. Frica de Domnul este iubirea pentru El.