Mai e puțin și ne îndrăgostim iar. Ne mințim că iubim cu înverșunare și pasiune, cei mai mulți. O zi, două pe an, un buchet două de flori, inimioare siropoase, îngeri cu săgeți roșii, atmosferă perfectă, romatism exacerbat, cuvinte citate din poeți, totul parcă merge ca pe strune.

N-am nimic cu sfântul Valentin și nici cu cine l-a înființat ca sfânt. Îmi pare rău de oamenii care se lasă mințiți, păcăliți sau amăgiți de o zi ori de o clipă. N-am nimic cu sărbătoarea iubirii dar am ceva cu iubirea de o clipă. N-am nimic cu dragostea dar am ceva cu cei care practică o dragoste efemeră.

Iubirea e atât de mare, magnifică, frumoasă și veșnică încât nu poate fi sărbătorită, ci trăită zi de zi, an de an. Hristos e la originea ei. Dragostea este parte a veșniciei. Cine o sărbătorește o zi după care îi uită splendoarea, intensitatea, curăția, nu iubește.

Oamenii au pervertit iubirea. O asociază, i-a creat prieteni ca mitologia, i-a adăugat zeițe, au împodobit-o cu tot felul de prostii și au făcut din ea un briz-briz. Au creat povești legate de ea care să sune bine, ca să fie îmbrățișată așa, să fie sărbătorită așa.

Când diavolul nu poate să îți ia ceva, îți lasă lucrul respectiv dar caută să ți-l întunece, să ți-l viruseze, să te depărteze de esență. Uitați-vă în jur. Un creștin n-are nevoie de așa ceva. El însuși este oglinda Mântuitorului său.

Niciunul din noi nu are nevoie de o zi în care să aducă laude dragostei. Dar cu toții avem nevoie de o dragoste mai mare, curată și sfântă care să ne însoțească în viața de zi cu zi. Lumina ei se va vedea atunci când va fi nevoie, va persista și îi va îndrepta pe ceilalți spre Lumina lumii, spre Isus Hristos.

Să fim neîndrăgostiți de lume.

“Prietenul adevărat iubește oricând și în nenorocire ajunge ca un frate” (Proverbe 17:17)