In România, oamenii se sinucid bând, mâncând și conducând mașini. Alții beau antigel, lucru pe care l-am auzit ieri despre cineva din oraș. Oamenii care își pun capăt zilelor sunt oameni care n-au nădejde decât în ceea ce se vede și ce pot ei să facă.

Dacă ar avea un pic de credință în Dumnezeu, și-ar da seama că nu există problemă pe care Dumnezeu să nu o poată rezolva. Cum zicea Keller, când o ușă se închide, o alta se deschide, dar deseori ne uităm atât de mult la ușa închisă că nu o mai vedem pe cea care s-a deschis pentru noi.

Cei complet fără Dumnezeu, renunță la viață, și la asta și la cealaltă. Nu există victorie mai mare pentru diavol. Mor oamenii cu mântuirea lângă ei, cu Hristos aproape, dar afară; afară din inima lor, din viața lor, din trăirea lor.

Un lucru este sigur. Nu există nici o problemă pe pământul acesta așa de mare încât Isus să nu o poată rezolva. Chiar dacă majoritatea necazurilor omului sunt din cauza lui însuși, din vina lui, Dumnezeu iartă și salvează dacă omul apelează la El.

Când un om renunță la un lucru există două posibilități: ori e înfrânt ori e deștept. Cine renunță la viață e înfrânt dar cine renunță la gândurile nebunești e deștept. În groapa pieirii dacă ai fi și Dumnezeu tot te va scăpa. Ce nu poate un om poate Dumnezeu într-o clipă.

Mulți oameni aleg să-și pună capăt zilelor datorită banilor sau dragostei neîmplinite, dar sunt și alte cazuri. Să nu uităm însă că Dumnezeu are comori neprețuite pe care ni le poate da oricând, inexplicabil, în orice loc și în orice situație, atunci când pare imposibil. Cum face, știe El. Să te sinucizi din dragoste? Nu, aceea nu e dragoste pentru că drgaostea adevărată suferă totul. Dar tot Dumnezeu poate să pună lângă tine, la timpul potrivit, un om pe care să-l iubești cu adevărat și să fii plin de pace iubind.

Ești în criză? David spunea așa: „Iubesc pe Domnul, căci El aude glasul meu și cererile mele…”

Să fim deștepți, Dumnezeu poate totul!

Zilele trecute, pe un drum de munte uitat parcă de timp, am văzut un tractor parcat cu grijă. Lângă el nu erau decât doi câini iar în rest pustiu. Tractorul avea o plăcuță de înmatriculare pe care scria așa: „Protejat de Isus”. Era clar că cei doi câini mici nu erau îndeajuns. Oricât de mulți cai sau călăreți am avea, tot nu ar fi îndeajuns dacă n-ar fi Dumnezeu.

Dacă nu păzește Dumnezeu o casă, degeaba veghează cei ce o păzesc. M-am bucurat să văd un mic semn creștinesc în mijlocul imensității de brad.

La o cabană, era afișat un panou publicitar pe care scria cam așa: “Gâștele și vacile vin acasă seara. Gunoiul rămâne pe loc.” Oriunde există Hristos ar trebui să existe civilizație și cred că lucrul scris pe acel panou publicitar a fost pentru oamenii care nu-l cunosc pe Dumnezeu, măcar că ar fi trebuit având în vedere frumusețile grozave prin care au trecut până să ajungă la cabană.

Când ești creștin ești educat, oriunde mergi în natură realizezi că ceea ce este în jur este un dar de la Dumnezeu și nu faci din natură o groapă de gunoi.

Când ești creștin și vezi gunoaie aruncate acolo unde dorești să campezi, le strangi și le arunci unde trebuie. Dacă am face toți așa am avea o țară mai curată.

De obicei, simțul civic vine din interior spre exterior, iar dacă în interior este Hristos și în faptele exterioare tot El e.

Se apropie vara cu pași repezi. N-ar fi rău să fim utili lui Dumnezeu și în felul acesta.

Citeam că o mare parte din români au petrecut Rusaliile la mare. Alții cu mici și bere. Unii nici nu știau ce rost are sărbătoarea aceasta. Pentru ei a contat că au o zi liberă de la stat. Totuși o zi liberă ca să rămâi tot legat de indiferență și ignoranță.

Când focul Duhului Sfânt nu mai arde, toată viața se stinge. Petreci Rusaliile pe plajă, la soare, așteptând să râzi prostește de ziua de mâine cu o sticlă în mână. Focul pentru români parcă s-a stins în vremuri de mult apuse.

Când focul nu mai arde, viața spirituală nu există. Mergi la biserică pentru că trebuie, te rogi de rușine și cânți cu gândul la ceas și la pizza de după. Nimic cu pasiune, nimic cu cercetare.

Când focul nu mai arde, alergi după scaune, după vedetism, după recunoaștere, după locurile dintâi sau chiar după bani.

Când focul nu mai arde, diavolul, lumea, firea, te-au redus la instincte și superficial. Nu-ți place nimic decât să mănânci și să bei că mâine poate mori.

Când focul nu mai arde, biserica devine Ice Age. Simți aerul condiționat atât de tare în suflet că renunți să mai vii la închinare, întâi marțea, apoi joi, culminând duminica.

Când focul nu mai arde ești atât de critic încât nimic nu e bine. Microfonul e prea tare sau prea încet, muzica câtată nu îți place iar geamul e deschis prea mult, pastorul predică prost și te gândești dacă ai fi fost tu în locul lui. Apare spiritul anticristic.

Când focul nu mai arde, apare indiferența și egoismul. Nu te interesează de nimic altceva decât de tine. Ești ca un mort viu zugrăvit de alții și etichetat fără să te pese. N-ai reacție la dreptate sau nedreptate și rămâi rece aproape la toate, ca Eminescu.

Când focul nu mai arde, nici conștiință nu mai ai. Păcătuiești și nu te ridici, rămâi căzut fără să faci nimic. Te simți pierdut și fără viitor sau nădejde.

Când focul nu mai arde, ce te costă să-l aprinzi? Nu trebuie să fie Rusaliile pentru asta ci Hristos, Domnul sărbătorilor.

Cert e că există iertare și Duh Sfânt pentru orice om care vrea.

Nu cumva nu vrei?

Obișnuința este a doua natură a omului. Dar obișnuința nu aduce nimic conștient doar acțiuni ermetice. Ne-am obișnuit să ne trezim dimineața să mergem la serviciu și ne trezim uneori fără ceas.

Vara păsările cântă  în fiecare zi cu aceeași intensitate acustică, dar trecem de multe ori pe sub copacii verzi cufundați în gânduri și nu le auzim.

Cât cât un lucru îl auzi, îl vezi sau îl realizezi mai des, cu atât te obișnuiești mai mult cu el și aproape că nici nu mai știi că există.

Legea obișnuinței se aplică oriunde, excepția fiind doar Dumnezeu. El este Singurul cu care nu te obișnuiești afară doar dacă ești deja mort spiritual. El lucrează diferit, neașteptat de la om la om. Când rugăciunea devine obișnuință, autenticitatea și originalitatea ei scade.

Când mersul la biserică devine obișnuință, închinarea ta este sub semnul întrebării. Da, venim la biserică de câte ori e slujbă, dar nu obișnuința trebuie să ne motiveze, ci Însuși Dumnezeu. Nu vin că așa se vine ci vin că Îl iubesc.

Când dragostea devine obișnuință nici ea nu mai e autentică. Mulți oameni se despart pentru că fac în fiecare zi același lucru și se plictisesc. Uneori concediul salvează vieți de familie pentru că se iese din starea aceea fără orizont.

Când iubești o persoană, nu faci pentru ea aceleași lucruri comune sau obișnuite. Încerci să aduci mereu ceva nou în relația ta. Te străduiești, vrei mai mult, faci eforturi mai mari iar intensitatea acțiunilor este și ea ascendentă.

Calitatea lucrurilor care le facem depinde de cât iubim nu de cât suntem obișnuiți cu ele.

Iubirea din obișnuință e un nonsens, un formalism opus iubirii.

Până la urmă ești atât cât iubești.